Horia Bernea și lumina din decembrie

Cei care păstrează amintiri în inima lor sunt oamenii cei mai bogați!

Dintre vechile scrieri aghiografice s‑a păstrat și cea numită Thesauros, în traducere „Comoara”, din care marele Sinaxar constantinopolitan a preluat nenumărate pagini. Și noi avem o astfel de „Comoară”, chiar dacă nu o putem compara cu cea a Părinților din Capadocia, de la Constantinopol sau din alte locuri istorice ale Ortodoxiei. Noi avem Patericul românesc, dar şi scrierile celor care au trăit cu adevărat în lumina Evangheliei și a învățăturilor filocalice, modele inspirate, spre care ar trebui să privim.

Horia Bernea este legat de începutul lunii decembrie, când și‑a încheiat călătoria printre frumusețile de aici, pentru a le descoperi pe cele de dincolo. Este legat și de ziua Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), când a venit pe lume. Poate de aceea a iubit crucile și praporii, steagurile mărturisirii noastre, pe care le‑a așezat în picturi ce sunt, de fapt, frânturi de icoană...

Este ceva tainic în această încadrare a vieții sale între două sărbători: una a Crucii, cealaltă în preajma Sfântului Ierarh Nicolae și a pregătirii pentru primirea darului Cuvântului. Ca și cum întreaga sa existență a fost cuprinsă între semnul jertfei și lumina așteptării, calea Betleemului.

L‑am întâlnit de câteva ori în vremea studenției, apoi în anii care au urmat, fără să mă fi bucurat de o apropiere sufletească. Horia Bernea a vorbit despre marile frumuseți. A urmărit locurile frumoase, casele țărănești, asemenea tatălui său, Ernest Bernea. A apreciat ceea ce se izvodea la război de către femeile române, în toate regiunile țării, frumoasele costume ale artei populare și cele mai reușite scoarțe, pe multe dintre ele salvându‑le și așezându‑le în muzeul pe care l‑a întemeiat, așa cum așază pictorul, pe simeze, pânzele lui.

Nu știu dacă a fost un om evlavios, dacă descoperise valoarea Liturghiei, dar cred că o trăire lăuntrică deosebită l‑a ajutat să realizeze astfel de frumuseți. Sunt oameni care se roagă fără să știe că se roagă, care caută frumosul cu o sete ce vine din adâncuri. Nu doar Muzeul Țăranului Român, capodoperă apreciată de la o margine până la alta a lumii, ci și felul în care a țesut el atâtea prietenii, în care a ajutat oameni, felul în care a pictat și felul în care a admirat sunt lucruri care vorbesc despre faptele sale.

Cine a avut posibilitatea să privească modelele propuse de Ernest Bernea, iar mai apoi de fiul său, Horia Bernea, a rămas cu astfel de frumuseți în inimă: artiștii îndeosebi, dar și oamenii simpli, care vibrează la vederea frumosului, cei care au putut avea în casa lor picturi și cei care le‑au admirat de departe. Horia Bernea a fost un astfel de artist. Unul care nu păstra frumusețea pentru sine, ci o dăruia, o răspândea în jurul său ca pe o lumină de care toți aveau nevoie.

Înainte de a fi arhitect și absolvent al unei Școli de matematică și fizică sau al unui Institut Pedagogic (secția desen) - toate sunt importante -, a contat ce a creat încă de la debutul lui ca pictor, odată intrat la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici. Asociațiile artiștilor plastici sau muzicienilor erau atunci bine conturate, iar cine ajungea acolo vădea dintru început talent; altfel, n‑aveai cum să te menții într‑un astfel de cerc, mai ales în perioada marilor artiști care au adus peste tristețea României bucuria unor negrăite împliniri.

A călătorit în locuri diferite ale lumii, a avut multe expoziții peste hotare: în Anglia, apoi altele la Paris, Haga, Budapesta și în alte locuri. A fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice. Însă, întâi de toate, a fost un mare artist.

A călătorit la Roma, fiind impresionat de frumusețile pe care le‑a găsit acolo, și pe toate le‑a așezat într‑o carte. Cetatea eternă l‑a marcat în chip deosebit. Privind ruinele și monumentele care au străbătut veacurile, Horia Bernea a descoperit în coloanele antice un motiv pe care nu l‑a mai părăsit. A început să picteze coloane - nu ca un exercițiu de arheologie, ci ca o meditație asupra verticalității, asupra acelei forțe tăcute care susține și înalță. În arta antică, coloana era măsura echilibrului dintre pământ și cer; în pictura lui Bernea, ea devine simbol al permanenței, al rădăcinilor care nu se clatină. Este fascinant cum un artist român a putut să ia un element al clasicității greco‑romane și să‑l facă să vorbească despre propria noastră căutare de sens și de dăinuire. Poate că în acele coloane romane artistul a simțit și ceva din propria sa identitate, din romanitatea pe care o purtăm în limbă și în felul nostru de a fi. S‑a raportat la Roma nu ca la un oraș îndepărtat, ci ca la un fel de întoarcere la izvoare, o regăsire a filonului latin care curge și prin vinele neamului nostru.

O parte dintre picturile sale au fost așezate într‑un album realizat de Muzeul Național de Arte al României. Unele se păstrează prin casele prietenilor, ale admiratorilor săi, ale celor care l‑au susținut în lucrarea prolifică a unei perioade pline de încercări și neliniști. Este un fel de risipire binecuvântată. Opera lui nu stă închisă într‑un singur loc, ci trăiește în casele oamenilor, este privită în fiecare zi, devenind parte din viața lor.

O importantă mărturisire a lui Horia Bernea spune: „Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identității, uitarea rădăcinilor noastre profunde”. În fața unei lumi amenințate de descompunere, forțate să renege reperele fundamentale ale existenței sale, artistul, omul de cultură, în general, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie să salveze. Aceste cuvinte, rostite cu ani în urmă, răsună astăzi cu o actualitate și mai mare. Într‑o vreme în care identitatea devine un cuvânt contestat, iar rădăcinile sunt privite cu suspiciune, glasul lui Horia Bernea ne cheamă să nu uităm cine suntem și de unde venim.

Deschis în anul 1993, Muzeul Țăranului Român a avut o primă parte a expoziției permanente pusă sub semnul generos al crucii; un an mai târziu, a urmat o sală cu icoane. Apreciind interesul lui pentru crucile românești găsite prin sate, multe dintre ele salvate și expuse în muzeu, mi‑am adus aminte de nașterea lui tocmai în ziua Crucii și cred că a trăit sub inspirația Sfintei și de‑viață‑făcătoarei Cruci. Crucile acelea țărănești, cioplite de mâini aspre, dar pline de evlavie, poartă în ele o teologie simplă, dar profundă totodată. Horia Bernea le‑a recunoscut valoarea și le‑a dat loc de cinste, salvându‑le de la uitare și de la pieire.

În Muntele Athos exista o tradiție, conform căreia monahii care trec din această viață, în ziua de 14 septembrie, sunt bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu. Cred că au fost și alți monahi bineplăcuți care s‑au mutat în alte zile, dar cei legați de ziua Crucii au înțeles ce înseamnă să te jertfești. Iar o iubire mai mare ca aceasta nimeni nu poate arăta.

Ctitoria unui important așezământ de cultură din România îl așază pe Horia Bernea printre marii iubitori ai tradițiilor duhovnicești, ai culturii țărănești, ai vieții de la țară, care este cu adevărat nobilă. El a contribuit, împreună cu binefăcători și prieteni, la îmbogățirea continuă a muzeului.

Este impresionantă inițiativa lui de a achiziționa, în condiții dificile, șase biserici de lemn, dintre care două au fost aduse în capitala României: una așezată în curtea muzeului, biserica din Bejan, iar alta, cea din Mintia, asamblată chiar în interior, ambele lăcașuri de cult provenind din județul Hunedoara. Alte patru biserici au fost păstrate și îngrijite, din dragostea lui: una la Lunca Moților, în Hunedoara, și alte trei la Groșii Noi, la Julița și la Troaș, în județul Arad. Să salvezi o biserică de lemn înseamnă să salvezi rugăciunile care s‑au înălțat între bârnele acesteia, să păstrezi vie memoria celor care au îngenuncheat acolo, să nu lași să piară un loc în care cerul a învăluit pământul cu mireasma sa. Horia Bernea a înțeles acest lucru cu toată ființa sa.

Această preocupare este una principală în viața lui Horia Bernea. Se mai cunosc persoane din istoria regalității, din familii de boieri, care au restaurat biserici vechi, aflate într‑o stare avansată de degradare. În acest fel, au fost salvate numeroase lăcașuri de cult, aduse din zone îndepărtate, biserici care, în mod cu totul și cu totul impresionant, rezistă în timp, deși lemnul este supus diferiților factori de degradare care îi slăbesc rezistența.

Întâlnim și în Muzeul Satului biserici de lemn, iar unele instituții importante, din Capitală ori din țară, păstrează împrejurul lor asemenea construcții tradiționale preluând și continuând, în haine noi, o tradiție străveche.

Horia Bernea transforma orice loc și orice comunitate pe care o întâlnea. Sunt amintiri de o mare frumusețe, păstrate de cei care l‑au cunoscut și au fost cu el în tabere de creație, de cei care au beneficiat de prietenia lui sau de întâlnirea cu el. Așa au fost pictorii din Grupul de la Poiana Mărului, ori cei de la Prolog, călătorind împreună la Tescani, Văratec, Paris și în sudul Franței, în Provence.

Locurile pe unde a trecut îi păstrează amintirea. La Tescani, un atelier și o sală de lectură poartă numele lui. Era numit „rege al tescanilor”, pentru că se implica, se bucura împreună cu cei care lucrau acolo, se amesteca în discuțiile cu ceilalți, dorea să fie prezent. Nu era un rege care domnește de la distanță, ci unul care slujește, care stă la masă cu ai săi și le împărtășește din ceea ce are. La Tescani a pictat multe pânze, peisaje de pe Valea Tazlăului, livezi, Mănăstirea Văratecului, dar mai ales prapori și cruci.

Un pictor și profesor al multor generații de artiști, Vladimir Zamfirescu, mărturisea: „Mă obsedează atelierul în care a lucrat Horia Bernea. Cred că praful iscat în urma carelor cu boi ale lui Grigorescu avea ceva din ceața Atlanticului. Praful din tablourile lui Bernea este colbul românesc. Tot ce făcea era românesc, cu firescul artei țărănești dus pe cele mai înalte sinteze ale artei culturale. Se apropie cel mai mult de dramatismul lui Andreescu. Cu siguranță stă printre Arhangheli”.

Sunt cuvinte care îl așază pe Horia Bernea în rândul celor mari, în vecinătatea lui Grigorescu și Andreescu, în acea familie de artiști care au știut să contemple sufletul neamului nostru și să‑l aștearnă pe pânză. Iar a spune despre cineva că „stă printre Arhangheli” înseamnă a‑i recunoaște nu doar talentul, ci și curăția cu care și‑a dus vocația până la capăt.

Când a trecut la cele veșnice, în mod neașteptat, în 4 decembrie 2000, vestea a întristat pe mulți iubitori ai artei românești. Era încă în putere. Putea să facă numeroase alte lucrări și să aducă bucurie în inimile oamenilor. Plecarea lui a lăsat un gol pe care nimeni nu l‑a putut umple, pentru că Horia Bernea nu a fost doar un artist, ci un om care făcea ca lucrurile să se întâmple, care aprindea în jurul său lumini.

Cei care l‑au cunoscut mărturisesc că de la el au învățat că nu trebuie să se grăbească când vor să pună în operă un proiect. Mai întâi trebuie să se gândească bine. Îi îndemna să se sfătuiască cu alții, de preferință cu cei care au păreri diferite. Și abia după ce țin cont de toate remarcile le pot respinge sau îngloba într‑un plan viitor.

S‑a spus despre el că reușea, în mod admirabil, să construiască mici familii, adică prietenii între oameni, și să le transforme slăbiciunile în creativitate, complexele în stil personal și frustrările într‑un nou entuziasm...

Despre Horia Bernea am auzit mărturii de la cei care l‑au cunoscut îndeaproape. De la pictorul și omul de suflet Horia Paștina, de la Costion Nicolescu și de la părintele profesor Constantin Pătuleanu, care vorbea în termenii folosiți de socrul său, Gheorghe Berindei, un pictor așezat și profund credincios, care îl avusese de multe ori oaspete în casa lui.

Cât de frumoase sunt mărturisirile celor care au simțăminte înalte, cât de mult pot zidi astfel de cuvinte și cât de mult dărâmă altele...

Horia Bernea a fost un om care a iubit mult Biserica, prin ceea ce a realizat la Muzeul Țăranului Român, prin picturile sale, dar și prin pasiunea față de vechile biserici din lemn.

Poate că de aceea s‑a rânduit, în mod excepțional, ca trupul lui, al unui artist crescut sub umbra Crucii, să se așeze lângă o biserică. Lângă o biserică importantă, aflată foarte aproape de Muzeul Țăranului Român. Acolo, lângă Mavrogheni, își doarme somnul de veci, la câțiva pași de locul pe care l‑a ctitorit cu atâta dragoste. Parcă nici după moarte nu s‑a îndepărtat de cruci, de prapori, de tot ceea ce a iubit.

După 25 de ani, dragostea lui față de frumusețea care va salva lumea, față de prapori și cruci, față de mănăstiri și biserici, dar și față de oameni, cheamă la comuniune. Se adresează prietenilor care sunt și celor care îl vor descoperi, în lumina pe care a lăsat‑o.

Și de acolo, din acel loc unde culorile nu mai pălesc și lemnul nu mai putrezește, Horia Bernea continuă să ne privească - așa cum ne privesc sfinții din icoane, discreți și neadormiți. Și noi îl putem încă întrezări, acolo unde frumusețea se întâlnește cu rugăciunea, iar amintirea devine lumânare aprinsă.