Hristos coborât în deşertul neputinţei

Înţelegând acest adevăr, Marian Dinu, un tânăr student la Teologie, a reuşit să-L aducă pe Hristos în mijlocul bătrânilor de la Căminul pentru persoane vârstnice din Singureni, judeţul Giurgiu. El a amenajat aici, prin eforturi proprii, un paraclis în care L-a adus pe Salvatorul lumii.  

 

Singureni, din judeţul Giurgiu, este un sat viu, animat, în care singurătatea nu este o constantă, încât să-şi impună, implacabil, numele aşezării. Şi totuşi, la Singureni, singurătatea acompaniază viaţa câtorva bătrâni care locuiesc în Căminul pentru persoane vârstnice din localitate, deşi ei dispun aici de îngrijire, asistenţă medicală şi hrană corespunzătoare. Golul nevindecat din sufletul lor Îl strigă pe Dumnezeu. Uneori cu lacrimi şi cuvinte, alteori cu adânci nerostiri. Chiar şi atunci când nu pricep sau nu vor să se afle că-L cheamă pe Dumnezeu, ochii lor ţipă. Îl caută cu disperare. Căci vine o vreme când omul trebuie să se adune în sine şi să-şi lămurească socotelile cu viaţa. Şi această limpezire nu poate veni decât de la El, prin El, Mântuitorul şi Vindecătorul lumii. El este singurul care trebuie să tranşeze chestiunea.

I-am vizitat pe bătrânii de la Singureni într-un timp nehotărât, când nici iarna nu ne părăsise, nici primăvara nu călcase hotărât în marginea satului. Vieţile celor 30 de persoane îngrijite aici sunt triste. Resemnarea, acceptarea situaţiei, tristeţea au luat chip de zid, dincolo de care singurătatea le devastează fiinţa. Fiecare poveste, fiecare scânteie de viaţă exprimă în felul ei o dramă.

 

Marin Grama, de 72 de ani, şi Dumitru Coşoveanu, de 79 de ani, au rămas singuri, fără ajutor, după ce le-au murit soţiile. Unul a venit aici de la Giurgiu, celălalt de la Bucureşti. 

 

„Ni se oferă trei mese calde. Mâncarea este destul de bună, doctorul vine o dată pe săptămână. Simţim însă nevoia unui preot. Am vrea să mergem şi noi la o slujbă. Biserica din sat este puţin cam departe şi ne e greu. Ne simţim cam singuri. Mai citim câte o carte. Nu avem de unde lua nici măcar un ziar“, spun ei.

 

Angela Rădoi, de 71 de ani, locuieşte în cămin din 25 mai 2012. „Eu mi-am pierdut băiatul la 47 de ani şi am fost nevoită să vin aici. Nu m-a adus nimeni. Că nu are cine. Am un nepot de 23 de ani, dar el este cu mama lui. Am lucrat 36 de ani. Casa şi pământul s-au dus. Le-am vândut, mi-am luat un apartament la Călăraşi, pe numele băiatului. După succesiune, nora mea a rămas în el cu nepotul. 

 

Nu mă simt abandonată. Mă tot străduiesc să strâng bani, să ajung la cimitir, la băiat. M-am născut în Vedea, am locuit la Giurgiu, apoi m-am întors acasă pentru a avea grijă de părinţii mei. Aici am venit de la Călăraşi“, povesteşte aceasta.

 

Într-un salon mai mare locuiesc împreună câteva femei. 

Constanţa Ene, din Ozun, judeţul Giurgiu, nu are copii. „După moartea moşului meu, copiii lui din altă căsătorie m-au adus aici, că nu pot să vază de mine. Nu am putere să mă mai mişc. Sufăr rău de singurătate. Suntem oameni bătrâni şi avem nevoie cu toţii de un preot. Să ne spovedim, să ne împărtăşim, că vine acuma Paştele şi trebuie să ne pregătim“, îmi spune cu o lacrimă reţinută în colţul ochiului bătrâna.

 

Ioana Stoica, de 84 de ani, nu se poate deplasa. „Am doi copii. Unuâ a rămas la ţară şi unuâ la Bucureşti. Cel de la Ozun nu a mai ajuns la mine de vreo două săptămâni, dar mă vizitează des. L-a îngropat pe ăl bătrân, că a murit“, spune bătrâna.

 

Ecaterina Bădălău e chiar din Singureni. A lucrat aici, în aceste saloane ale  fostului spital de boli infecţioase. A ieşit la pensie şi a făcut pareză. Nu poate vorbi, nu poate mişca o mână şi piciorul drept de trei ani. Are doi copii la Bucureşti, care o vizitează în fiecare săptămână.

Pentru aceşti oameni, Marian Dinu, din Singureni, student în anul III la Facultatea de Teologie Pastorală din Târgovişte, a hotărât să amenajeze în incinta căminului un paraclis în care să-L aducă pe Mântuitorul ca să le vindece sufletele.

 

„Sunt o fire mai emotivă. Când am văzut singurătatea, nemângâierea care îi apasă, când am aflat problemele şi poveştile acestor oameni, am rămas şocat. Atunci m-am gândit să încerc să-L aduc pe Dumnezeu aici. Să fac ceva pentru alinarea şi umplerea golului din inimile lor.

 

Am făcut demersurile necesare pentru construirea unei bisericuţe care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al binevoitorilor, se va ridica. Dar până atunci, am amenajat acest paraclis.

 

Cum nimic nu este întâmplător, ci toate de la Dumnezeu, aceeaşi lucrare a făcut ca părinţii să fie cei care m-au sprijinit. De la ei a venit până la urmă îndemnul. 

 

În luna octombrie 2012, Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi-a manifestat bucuria pentru faptul că directorul acestui aşezământ al Consiliului Judeţean, Dragoş George Chivu, şi-a exprimat acordul pentru înfiinţarea paraclisului, şi m-a desemnat pe mine, fiu al satului, ca, sub îndrumarea părintelui protopop Mihale Dan, să obţin avizele necesare construirii capelei. 

 

Această binecuvântare înseamnă foarte mult pentru bătrânii de aici. Iar pentru mine, o bucurie sufletească deosebită.

 

Prima Liturghie se va oficia aici la momentul în care Preasfinţitul va considera de cuviinţă că se poate sluji în acest paraclis, care este aproape gata. 

 

Am avut multe ispite care au încercat să-mi năruiască speranţa, dragostea faţă de semenii aflaţi în suferinţă. Dar, prin rugăciune, cu ajutorul părinţilor şi al unor concetăţeni, am reuşit să le înving“, îmi spune tânărul student.

 

El este ajutat de familie, iar Ion Miliganu, naşul lui, cel care l-a îndemnat să-şi desăvârşească pregătirea teologică, are încredere în el şi-l sprijină moral. „Este foarte frumos şi pilduitor ceea ce a reuşit să amenajeze el aici, gândindu-mă la posibilităţile materiale reduse ale familiei. Eu cred că societatea poate conta pe astfel de tineri şcoliţi de Biserică. El dă încredere semenilor“, mi-a declarat domnia sa.

 

Înainte de plecare, Mariana Dumitru, infirmieră de serviciu, ne-a spus că ideea ridicării unui paraclis în cămin este bine-venită. „Bătrânii întreabă mereu de preot. Am avut cazuri când a trebuit să fie cineva împărtăşit şi nu avut cine să o facă. Preoţii din sat vin pe la noi la sărbători, dar e nevoie, cred, de o asistenţă religioasă permanentă.“

 

Am plecat de la Singureni la ceas de seară, cu feţele singurătăţii descoperite aici adânc înfipte în retină. De undeva de dincolo de ele răsună însă, spre liniştirea speranţei mele şi a acestor bătrâni, strigătul lor, „prins“ atât de tulburător în Psalmul 118: „Facă-se dar mila Ta, ca să mă mângâie, după cuvântul Tău, către robul Tău. Să vină peste mine îndurările Tale şi voi trăi, că Legea Ta cugetarea mea este…“