Hristos vindecă şi ridică pe cel bolnav şi păcătos

Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului) Ioan 5, 1-15

"În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i­a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-­ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este cel ce l-a făcut sănătos."

Perioada de după slăvita Înviere a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne arată că în Iisus Hristos se află izvorul vieţii şi al sănătăţii, izvorul milostivirii şi al iertării păcatelor, izvorul ridicării noastre din moartea păcatului şi al dăruirii vieţii veşnice încă din lumea aceasta ca arvună prin întâlnirea şi împărtăşirea cu El. De aceea în duminica a doua după Sfintele Paşti, numită şi Duminica Tomii, Hristos Domnul vindecă pe ucenicul Său de îndoială spunându-i: "Nu fi necredincios, ci credincios!" (Ioan 20, 27). Apoi în Duminica Mironosiţelor vindecă pe femeile mironosiţe de teamă zicându-le: "Bucuraţi-vă, nu vă temeţi!" (Mt. 28, 9-10) Iar în această duminică vedem pe Mântuitorul Iisus Hristos că vindecă un om de paralizie, un slăbănog, la scăldătoarea Vitezda. Apoi vom vedea cum în Duminica Samarinencii Hristos Domnul vindecă pe o femeie de iubirea ei tulburată, iar în duminica a şasea după Paşti vindecă un om de orbire fizică.

Aceste vindecări ale Mântuitorului Iisus Hristos ne arată puterea Lui dumnezeiască, dar şi multa Lui iubire milostivă faţă de oameni, dorinţa Lui de a-i ridica din păcat şi din boală, de a-i vindeca sufleteşte şi trupeşte, pentru că păcatul este o boală a sufletului care adesea atrage după sine şi boli ale trupului, deşi aceasta nu este o regulă strictă. Sunt oameni care suferă nu ca urmare a păcatelor, ci ca urmare a faptului că Dumnezeu vrea să se preaslăvească prin ei, aşa cum a spus Mântuitorul Iisus Hristos despre orbul din naştere care nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos - marele duhovnic şi doctor de suflete

În Evanghelia de astăzi se vede totuşi o legătură între păcat şi boală, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o spune celui vindecat de boală în mod foarte discret, ca duhovnic doctor de suflete, care doreşte să salveze, să ridice, să recupereze pe cel păcătos, fără să-l umilească. El nu îl ceartă, ci îl avertizează pe cel care a fost vindecat zicându-i în templu: "Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti pentru ca să nu-ţi fie ţie mai rău" (Ioan 5,14). Aceasta n-o spune tare de faţă cu oamenii, ci în taină, doar faţă în faţă cu păcătosul care a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos. Aici avem modelul convorbirii dintre doctorul de suflete, care este duhovnicul, şi penitentul sau omul care se pocăieşte pentru păcatele lui şi doreşte să se vindece de păcat şi de boală, dacă pătimeşte din pricina păcatului. Această putere vindecătoare, milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos este scoasă în evidenţă în perioada dintre Sărbătoarea Învierii Domnului, a ridicării Sale din morţi şi Sărbătoarea Înălţării Sale la cer, pentru a ni se arăta că, de fapt, Hristos Cel înviat din morţi doreşte ca să ne conducă la viaţa cea veşnică, să ne înalţe la viaţa cerească. Deci perioada dintre Învierea Sa din morţi şi Înălţarea Lui la ceruri este o perioadă în care se arată scopul Învierii şi Înălţării Mântuitorului, şi anume El înviază din morţi ca să ne învieze şi pe noi din moarte, din moartea sufletească a păcatului şi din moartea fizică a trupului, şi să ne înalţe la ceruri în slava şi iubirea Preasfintei Treimi, să ne ducă în lăcaşurile cele multe ale casei Tatălui Ceresc. Deci modul în care Biserica a rânduit citirea Evangheliilor în aceste duminici în perioada dintre Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului conţine o semnificaţie deosebită, fiind o pedagogie, o şcoală duhovnicească prin care ni se arată puterea vindecătoare, iertătoare şi de viaţă dătătoare a Mântuitorului Iisus Hristos.

Dumnezeu vine în ajutorul bolii şi singurătăţii

În Evanghelia de astăzi se vede că Mântuitorul Iisus Hristos merge la scăldătoarea Vitezda pentru a vindeca un om care de treizeci şi opt de ani suferea şi aştepta milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu. Nu cunoaştem ce păcat a săvârşit el pentru care suferea atât de mult. Vedem, însă, că, pe lângă suferinţa lui, se adaugă singurătatea pe care o trăieşte el şi neajutorarea lui din partea celor care sunt prezenţi acolo. Slăbănogul sau paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, care în limba ebraică a Vechiului Testament însemnează "casa milei" sau "casa îndurării", se simte foarte singur. Când Iisus îl întreabă: "Vrei să te vindeci?", el îi răspunde: "Nu am om care să mă ajute, să mă introducă în scăldătoare şi totdeauna altul o ia înaintea mea până când ajung eu", adică până ce ajunge el târându-se spre apă. Treizeci şi opt de ani de suferinţă şi de multă singurătate, în timp ce atâta lume se îmbulzea în jurul lui. Nu singur în singurătate, ci singur într­o mulţime de oameni. Aici este mirarea, sau paradoxul. El nu trăia în pustie, nu era singur, izolat în casă, ci el se afla printre mulţi bolnavi însoţiţi de prieteni sau de membri ai familiei care erau sănătoşi, dar fiecare se ocupa doar de bolnavul lui şi, îndată ce se vindeca bolnavul lui, nu se mai interesa să ajute pe bolnavul care nu are pe nimeni să-l ajute. Treizeci şi opt de ani de suferinţă, treizeci şi opt de ani de răbdare, treizeci şi opt de ani de smerenie, treizeci şi opt de ani de singurătate vedem în viaţa chinuită de boală a acestui om paralizat, care aştepta tulburarea apei de către înger. El aştepta un om care să-l ajute să poată intra în scăldătoare.

Răbdarea desăvârşită, smerenia şi speranţa neîntreruptă aduc izbăvirea

Spre acest om care nu avea pe nimeni ca să-l ajute a venit Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Se pare că acest bolnav de treizeci şi opt de ani de suferinţă era mai în vârstă decât Mântuitorul Iisus Hristos, deci el suferea de boală dinainte de naşterea Domnului. Pentru că acest bolnav întru răbdare desăvârşită şi întru speranţă neîntreruptă aştepta zi cu zi momentul în care totuşi să ajungă înaintea celorlalţi în scăldătoare pentru a fi vindecat şi el, şi pentru că deşi erau oameni mulţi în jurul lui şi nu se găsea un om care să-l ajute, atunci Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, S-a apropiat de el, făcându-I-se milă de îndelunga lui suferinţă, dar şi apreciind multa lui pocăinţă, multa lui răbdare fără răzvrătire şi multa lui speranţă fără întrerupere. Îndată slăbănogul i-a răspuns: "Doamne, nu am om care să mă ajute să intru în scăldătoare" (Ioan 5, 7). Prin aceasta el de fapt a exprimat şi o cerere, nu numai a dat o explicaţie. Deodată cu dorinţa de vindecare a spus că nu se poate vindeca fiindcă nu este nici un om care să-l ajute. Cu alte cuvinte, el are acum speranţa că Iisus este Omul care îl poate ajuta să intre în scăldătoare după tulburarea apei de către înger, dar, spre surprinderea sa, Mântuitorul nu a venit ca să-l ajute să intre în scăldătoare, ci să-l vindece direct prin cuvânt. Văzând dorinţa lui şi văzând speranţa lui, a acestui om paralizat, după ce a cunoscut multa lui suferinţă şi multa lui răbdare, Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă" (Ioan 5, 8). Plin de credinţă că ceea ce i se spune să facă el poate face în clipa aceea, paralizatul de la scăldătoarea Vitezda s-a ridicat, el care nu se putea nici măcar târî până lângă scăldătoare cu forţe proprii, a luat aşternutul pe care stătea el şi a început să umble. Între timp însă, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care i-a spus: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă", S-a făcut nevăzut, a dispărut, nu a mai rămas acolo, s-a dus în altă parte.

"Tot timpul trebuie să săvârşim binele"

Vindecarea aceasta care a avut loc într-o zi de sâmbătă l-a bucurat foarte mult pe cel ce suferea, dar vindecarea i-a întristat pe cei ce invidiau pe Iisus că face minuni şi l-au mustrat pe acest om vindecat zicându-i de ce se face aceasta sâmbăta, iar el, recunoscător faţă de Cel ce l-a vindecat, a zis mărturisindu-L: "Cel ce m-a vindecat mi-a zis: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă" (Ioan 5, 11), şi au întrebat: "Cine este Acela?" Iar slăbănogul nu a ştiut să răspundă cine este omul care l-a vindecat, care i-a zis: "Scoală-te, ia-­ţi patul tău şi umblă."

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, spun că nu atât de mult îi deranja faptul că a fost vindecat sâmbăta acest om paralizat, ci faptul că s-a făcut minunea. Din invidie ascunsă sub paravanul respectării sâmbetei, ei au căzut cu reproşuri asupra acestui paralizat care a fost vindecat de către Iisus.

Mântuitorul Iisus Hristos, vindecând pe acest slăbănog sâmbăta, a vrut să ne arate că tot timpul trebuie să săvârşim binele, şi în zi de lucru, şi în zi de sărbătoare, să arătăm iubire milostivă, ajutorare celor suferinzi, celor bolnavi, celor singuri, şi în zi de lucru, şi în zi de sărbătoare. De ce? Pentru că atunci când arătăm milostenie şi bunătate faţă de cei care au nevoie de ajutorul nostru, preamărim pe Dumnezeu Cel milostiv şi bun. Când facem fapte bune, fie în zi de lucru, fie în zi de sărbătoare, preamărim pe Dumnezeu Cel bun şi milostiv.

Să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru binefacerile primite

Evanghelia ne mai arată încă o virtute a acestui om care s-a pocăit prin suferinţă, şi anume recunoştinţa sa, recunoştinţă adusă lui Dumnezeu. El nu a ştiut cine este Omul care i-a zis: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă", dar a simţit că vindecarea s-a făcut cu puterea lui Dumnezeu care lucrează în Iisus Hristos, în Omul care i-a zis: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă", şi el, îndată ce s-a vindecat şi a putut umbla, a mers spre templu să mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecare, să arate recunoştinţă şi mulţumire indiferent dacă Omul prin care Dumnezeu l-a vindecat mai era prezent sau nu, el s-a dus să mulţumească lui Dumnezeu în templu. Or, tocmai acolo, în templu, unde s-a dus să mulţumească lui Dumnezeu pentru vindecarea care s-a făcut lui printr-un Om necunoscut, L-a întâlnit pe cel necunoscut, pe Iisus, s-au întâlnit amândoi din nou în templu, şi Mântuitorul îi spune: "Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău" (Ioan 5, 14). Atunci paralizatul care fusese vindecat a înţeles că Cel care l-a vindecat era în faţa lui din nou şi şi­a descoperit identitatea, a spus cine este El, şi anume Iisus din Nazaret.

După acest moment, cel vindecat a ieşit din templu şi a spus iudeilor cine l-a vindecat. Vedem aici recunoştinţa arătată faţă de Dumnezeu şi mărturisirea lui Iisus în faţa iudeilor spunând că prin El lucrează Dumnezeu care vindecă. Cu alte cuvinte, acest paralizat care a fost vindecat devine nu numai recunoscător faţă de Dumnezeu, ci devine şi un mărturisitor al lui Hristos şi al lucrării lui Dumnezeu prin minunile pe care Hristos Domnul le săvârşeşte.

Scăldătoarea Vitezda, prefigurarea Bisericii

Se constată că în foarte multe parohii şi mănăstiri, la cerinţa credincioşilor, se intensifică săvârşirea Tainei Sfântului Maslu care aduce şi iertare de păcate, şi alinare, dar şi sensibilizare a credincioşilor faţă de suferinţa semenilor lor. Taina Sfântului Maslu în care se leagă vindecarea trupului de cea a sufletului, în care se leagă rugăciunea bolnavului şi a familiei sale cu rugăciunea Bisericii întregi este pentru noi acum scăldătoarea Vitezda. Biserica însăşi a fost prefigurată prin această scăldătoare.

Sfinţii Părinţi spun că îngerul care tulbura apa şi făcea ca primul care se aruncă în scăldătoare să fie vindecat este o prefigurare a Tainei Botezului. Cu deosebirea însă că harul în Vechiul Testament era dat în arvună, nu în plinătate. Pe când, în Biserica lui Hristos, harul este dăruit în plinătate. Atunci doar primul se vindeca, primul care intra în scăldătoare, acum se vindecă toţi care se botează în scăldătoarea sau în Taina Botezului. Şi se vindecă de toate bolile dacă au credinţă puternică, atât de bolile trupeşti, cât şi de cele sufleteşti. Biserica este noua Vitezdă, locul vindecării, locul ridicării.

Vedem din Evanghelie această legătură între păcat şi boală, dar vedem şi legătura între suferinţă şi pocăinţă. Multa suferinţă a acestui om paralizat s-a transformat în vreme de pocăinţă, o pocăinţă arătată prin răbdare multă şi prin nădejde multă. Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul la Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan, spune că acest om bolnav, paralizatul de la scăldătoarea Vitezda, ne învaţă multa răbdare fără cârtire; el nu se revoltă, nu se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, nu cârteşte, nu-şi blestemă soarta că de atâţia ani suferă, ci suferă întru răbdare şi suferă întru nădejde. Deşi atâţia oameni erau în jurul lui şi nimeni nu l-a ajutat niciodată, el nu îi judecă pe ceilalţi, nu se plânge zicând că ceilalţi sunt nişte egoişti, nu-i blestemă, nu-i vorbeşte de rău pe cei care ar fi putut să-l ajute şi nu l-au ajutat şi rabdă întru speranţă, rabdă şi aşteaptă, şi această răbdare a lui întru smerenie şi întru speranţă, fără cârtire şi fără a judeca pe alţii, fără să cârtească împotriva lui Dumnezeu şi fără să judece pe cei din jur, a fost socotită lui ca pocăinţă, suferinţa transformată în pocăinţă.

Suferinţa poate schimba şi însănătoşi sufletul în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii

Deci învăţăm de la acest slăbănog sau paralizat cum să transformăm suferinţa în pocăinţă pentru păcate. Cunoscând această transformare a suferinţei în pocăinţă, Mântuitorul Iisus Hristos s-a dus direct să ajute pe acest om care nu mai era ajutat de nimeni dintre oameni. Vedem apoi mărturisirea lui, recunoştinţa lui faţă de Dumnezeu şi faţă de Iisus Hristos, şi aceasta ne arată că Dumnezeu cunoaşte şi suferinţa fiecăruia, cunoaşte şi pocăinţa şi speranţa fiecăruia, şi că, deşi uneori ni se pare că Dumnezeu întârzie, totuşi El vine, dar nu când dorim noi şi cum dorim noi, ci când doreşte El şi când consideră El că e necesar pentru noi. Nu toţi oamenii au aceeaşi putere de a răbda, nu toţi oamenii au aceeaşi putere de a suferi întru smerenie, însă prin acest păcătos pocăit prin suferinţă Hristos Domnul a vrut să arate cum se poate schimba omul duhovniceşte; folosind o suferinţă a trupului, îşi înnoieşte, îşi schimbă şi însănătoşează sufletul în relaţia cu Dumnezeu şi în relaţia cu semenii.

Să rugăm pe Hristos Domnul să ajute pe toţi cei care suferă să transforme suferinţa lor în pocăinţă, iar dacă n­au făcut greşeli sau păcate multe, să transforme suferinţa lor în speranţă, ca apoi să simtă bucuria vindecării, ridicării şi a întâlnirii cu Hristos doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

 

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române