Darul și împăcarea cu aproapele
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XV-XVI, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 584
„Dacă-ți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, la altar, și du-te de te împacă mai întâi cu fratele tău și numai atunci venind adu darul tău. Într-atât nu voiește așadar Domnul nostru să avem dispreț față de tristețea altuia încât, dacă fratele a avut ceva împotriva noastră, nu ne primește darul, adică nu îngăduie să-i înălțăm rugăciuni, cât timp nu scoatem din sufletul fratelui, printr-o repede împăcare, tristețea pricinuită pe drept sau pe nedrept. Ei nu zic: Dacă fratele tău are îndreptățită plângere împotriva ta, lasă darul tău la altar și du-te mai întâi de te împacă cu el, ci: dacă-ți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, adică și atunci când ceva neînsemnat și de mic preț a produs supărarea fratelui împotriva ta, și ți-ai adus deodată aminte de aceasta, să știi că nu trebuie să aduci darurile duhovnicești ale rugăciunilor tale, dacă n-ai alungat mai întâi, printr-o binevoitoare cerere de iertare, tristețea fratelui tău, oricare ar fi fost motivul care i-a dat naștere. Așadar, dacă porunca evanghelică ne spune să-i împăcăm pe cei ce s-au supărat pe noi din pricini trecute, mici și neînsemnate, ce se va întâmpla cu nenorociții de noi, care disprețuim cu încăpățânată prefăcătorie pricinile noi și foarte mari, săvârșite din greșeala noastră? Umflați de îngâmfare diabolică, ne e rușine să ne umilim, refuzăm să recunoaștem că noi am produs tristețea fratelui și, cu duh răzvrătit, nesocotind de cuviință să ne supunem poruncilor Domnului, susținem că nu trebuie să le respectăm, fiindcă nu pot fi îndeplinite. Astfel că, socotind că El ne-a cerut lucruri nepotrivite și cu neputință de îndeplinit, ne facem, cum spune Apostolul: nu îndeplinitori, ci judecători ai legii.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Pinufius, Cap. VIII, 6-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 660-661
„Dacă nu poți dobândi desăvârșirea virtuților prin nimicirea tuturor viciilor, depune grijă pioasă pentru mântuirea altora. Și dacă te plângi că nu ești bun pentru această treabă, îți vei putea acoperi păcatele prin dragostea de oameni. Dacă slăbiciunea minții tale te face neputincios și în aceasta, cere cu umilință ajutorul sfinților pentru vindecarea rănilor tale. În sfârșit, oricine poate spune cu umilință: Păcatul meu l-am mărturisit și nedreptatea mea n-am ascuns-o, ca prin această mărturisire să merite a adăuga: Și tu ai iertat impietatea inimii mele. Iar dacă ți-e rușine să-ți dezvălui păcatele în auzul oamenilor, nu înceta de a le mărturisi prin rugăciuni Celui ce nu i se poate ascunde nimic: Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut». El ne vindecă fără să spună și altora greșelile noastre. El ne iartă fără să ne mustre pentru ele. Și după acest ajutor atât de sigur și de repede, mărinimia divină ne dă și alte ajutoare, potrivit liberei noastre voințe, făcându-ne să măsurăm cu sentimentele noastre iertarea păcatelor, când spunem: Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Așadar, cine dorește să ajungă la iertarea păcatelor sale să caute să se supună acestor cerințe. Pe nimeni inima lui împietrită să nu-l îndepărteze de la leacul mântuitor și de la izvorul dragostei, fiindcă oricât vom săvârși toate acestea, nu vor fi de ajuns pentru ispășirea greșelilor noastre, dacă nu le-au nimicit bunătatea și iertarea Domnului. Acesta, când a descoperit în noi semne de simțăminte religioase arătate cu gând rugător, răsplătește cu cea mai mare dărnicie micile și firavele noastre dovezi de credință. El ne spune: Eu, Eu sunt Acela Care șterge păcatele tale și nu-și mai aduce aminte de fărădelegile tale». Cine se va strădui către această stare despre care am vorbit va dobândi, prin posturi zilnice și prin subjugarea totală a inimii și a trupului, harul iertării, fiindcă, precum este scris: fără vărsare de sânge nu este iertare. Și pe bună dreptate. Căci Trupul și sângele nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu. De aceea, cine vrea să oprească sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu de la vărsare de sânge, fără îndoială că este lovit de acel blestem al lui Ieremia: Blestemat să fie cel ce oprește sabia sa de la sânge. Aceasta este sabia care, vărsând acel sânge dăunător prin care se însuflețește materia păcatelor, taie și aruncă tot ce întâlnește trupesc și pământesc în sufletul nostru, făcând să trăiască în Dumnezeu cei cu viciile nimicite și să aibă virtuți duhovnicești. Astfel nu va mai plânge în amintirea greșelilor din trecut, ci în nădejdea bucuriilor viitoare, gândindu-se nu atât la relele trecute, cât la bucuriile viitoare, va vărsa lacrimi nu întristat de păcate, ci însuflețit de bucuria veșniciei, căci, uitând cele din trecut, adică viciile trupești, va tinde către cele ce sunt înainte, adică spre darurile și virtuțile duhovnicești.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)