Iertarea păcatelor - începutul vindecării de boli

Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Şi neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul, Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti.

Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând că sfinţii pot pregusta şi vedea duhovniceşte această lumină sau slavă încă din viaţa pământească, dacă Dumnezeu voieşte. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).

Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită cu solemnitate în "Duminica Ortodoxiei", este credinţa prin care dobândim lumina neapusă şi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Sfinţii, profeţii Împărăţiei luminii necreate

Deci, Duminica a II-a din Postul Mare este şi duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupeşti, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi şi luminează sufletul şi trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi sau drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători.

Sfinţii se luminează prin prezenţa în ei a lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), adică prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc dreapta credinţă se roagă neîncetat, postesc, se pocăiesc plângându-şi păcatele, se spovedesc, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi săvârşesc fapte bune, aceştia se luminează cu lumina harului necreat despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi al experienţei Sfinţilor.

În scrierile sale privind apărarea isihaştilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniştite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât pregustă sau văd cu anticipaţie, încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, slava veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Acum, în viaţa noastră pământească, supusă stricăciunii şi întunericului spiritual din cauza păcatului, nu vedem în mod obişnuit această lumină sau slavă veşnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoieşte să învrednicească pe cei smeriţi şi curaţi cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască şi mai presus de lume. Totuşi, Dumnezeu, prin harul Său, este prezent şi lucrător în mod tainic în sufletele credincioşilor smeriţi şi mult rugători, chiar dacă nu toţi văd slava cerească în timpul vieţii lor pământeşti. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioşi lumina şi slava Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou şi pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 21, 1-3 şi 23).

Rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin

Prin rugăciune, post şi pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt duhovniceşte cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult şi cu smerenie dobândeşte prin harul Sfântului Duh faţă luminoasă şi inimă curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire de păcate şi patimi, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este harul prezenţei Preasfintei Treimi în viaţa noastră. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezaţi şi că lacrimile pocăinţei sunt înnoirea Botezului, care se numeşte şi "Luminare", după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite, săvârşită foarte des în Postul Sfintelor Paşti. În această perioadă nu hrănim trupul cu produse de origine animală, ci numai cu produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare măsură, rezultatul fotosintezei, al asimilării luminii de la soare, care devine acum simbol sau veşmânt al luminii harului ceresc necreat şi nevăzut, dăruit de Dumnezeu oamenilor, pentru a hrăni şi lumina sufletul lor, ca arvună a slavei şi bucuriei veşnice din Împărăţia Sa.

Harul iertării vindecă sufletul de păcat şi pregăteşte vindecarea trupului de boli

Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: "Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!", iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: "Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?" Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: "Iertate îţi sunt păcatele tale", pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Iar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: "Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!"

Boala, o urmare a păcatului sau o pedagogie divină

Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit şi pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: "Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu" (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi.

Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit al vindecării omenirii bolnave

Nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul şi Păstorul de suflete, păstrează taina vieţii ascunse a persoanei umane aflate în suferinţă şi nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: "Îţi sunt iertate păcatele", nu spune care păcate, când, unde şi de ce au fost săvârşite. Aflăm doar că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viaţa sa. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, ci El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în comunitate.

Relaţia de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar ştiute de noi înşine şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt şi Atotştiutor.

Rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune

Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav.

Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: "Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!" Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai credinţa noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.

Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, la Biserica Sa, pe cei păcătoşi şi bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de iertarea păcatelor şi de vindecarea de boli!

Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc

În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numeşte pe acest om paralizat "fiule", ceea ce nu era un lucru obişnuit. El a vindecat o mulţime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus "fiule". Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus "fiule", după cum i-a spus femeii bolnave care avea scurgere de sânge sau hemoragie de ani mulţi: "îndrăzneşte, fiică" (Luca 8, 48). Când Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică, aceasta înseamnă că a văzut tainic şi a recunoscut public credinţa acelei persoane. Deci, prin însuşi faptul că îl numeşte pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Hristos-Duhovnicul şi Doctorul ne arată că a citit în sufletul acestuia multa lui credinţă smerită şi marea lui dorinţă de a fi vindecat, iar El îi arată ca unui fiu iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-i păcatele şi vindecându-l de boală.

Aşadar, omului păcătos care se pocăieşte, mai ales după ce a trecut prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omul credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător şi eliberator al lui Hristos face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti!

Îndemn la fapte de milostenie

Prin urmare, Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăinţă şi spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi pe toţi care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinţii, fraţii, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi.

Să ne ajute Hristos Domnul să ne rugăm şi să lucrăm pentru vindecarea sufletelor şi trupurilor noastre şi ale semenilor noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin!

 

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

(* Text revizuit de autor în anul 2011)