„Ierusalime, spală răul din inima ta, ca să te izbăveşti!“

După încheierea periplului prin pustie ulterior ieșirii din Egipt, poporul Israel cucerește o serie de cetăți din pământul Canaan. Încheierea cuceririlor din vremea marelui conducător Iosua, fiul lui Navi, relatate în cartea Iosua din Vechiul Testament, conduce la o stabilizare politică și la o unitate tot mai pregnantă a semințiilor lui Israel. Însă, după trecerea perioadei judecătorilor și a conducerii prorocilor, Israelul cere să fie condus de regi. Acest aspect conduce, inevitabil, și la unificarea religioasă a poporului, concretizată în apari­ția templului din Ierusalim. Însă toate aceste evenimente reprezintă, de fapt, și argumente puternice în favoarea condamnării tot mai accentuate a necredinței poporului în special în scrierile prorocilor din Vechiul Testament.

Un templu doborât de necredință

Construirea templului din Ierusalim în vremea regelui Solomon a venit după o perioadă de războaie intense și victorii succesive ale tatălui acestuia, regele- proroc David. Israelul devenise un stat puternic, bine consolidat în regiune și dorința poporului de a avea un templu la care să se închine toate cele douăsprezece seminții care-l alcătuiau și în care să fie slăvit Domnul a început să fie tot mai clară. Regele Solomon l-a zidit și, la început, totul a decurs bine, însă, încă de la sfârșitul domniei sale, când el însuși a început să slujească idolilor și să se îndepărteze sufletește de Dumnezeu, poporul a început să se clatine în credință. Oricât de frumoase ar fi clădirile religioase și realizările monumentale care le însoțesc, de fapt ele sunt clădite exclusiv pe credința comunității. Iar când aceasta din urmă începe să se transforme în îndoială și viclenie, frumusețea construcțiilor se va risipi, fapt remarcat și de Hristos Însuși când Apostolii lăudau templul din Ierusalim din vremea lor: „Vor veni zile când, din cele ce vedeţi, nu va rămâne piatră peste piatră care să nu se risipească” (Luca 21, 6). Așadar, când în vremea prorocului Ieremia, poporul vine și afirmă în fața sa că templul lui Dumnezeu din Ierusalim nu va fi niciodată pus­tiit, pentru că acolo sălășlu­iește Însuși Domnul, cuvintele dumne­zeiești rostite de trimisul Său sunt necruțătoare: „Ascultaţi cuvântul Domnului, toţi bărbaţii lui Iuda, care intraţi pe această poartă ca să vă închinaţi Domnului! Aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Îndreptaţi-vă căile şi faptele voastre şi vă voi lăsa să trăiţi în locul acesta! Nu vă încredeţi în cuvintele mincinoase care zic: «Acesta este templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului»” (Ieremia 7, 1-4). La vremea respectivă, o serie de proroci min­cinoși afirmau că templul din Ierusalim este indestructibil și că nimeni și nimic nu îl va afecta vreodată. Însă prorocul continuă mesajul său neîndurător: „Cum? Voi furaţi, ucideţi şi faceţi adulter; juraţi mincinos, tămâiaţi pe Baal şi umblaţi după alţi dumnezei, pe care nu-i cunoaşteţi, și apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea în templul Meu, asupra căruia s-a chemat numele Meu, şi ziceţi: «Suntem izbăviţi», ca apoi să faceţi iar toate ticăloşiile acelea? Templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele Meu, n-a ajuns el oare, în ochii voştri, peşteră de tâlhari? Iată, Eu am văzut aceasta, zice Domnul. Mergeți deci la locul Meu din Șilo, unde făcusem altădată să locuiască numele Meu, şi vedeţi ce am făcut Eu cu el, pentru necredinţa poporului Meu Israel!” (Ieremia 7, 9-12). Exemplul templului din Șilo, un alt centru spiritual important din perioada prorocului Samuel, cel care l-a uns pe David ca rege, este și el cutremurător. Condus de preotul Eli, care păstorea peste acest așezământ, unde se afla adăpostit chivotul Domnului, Șilo ajunge să cadă în părăsire pentru că fiii acestui mare preot, Ofni și Finees, și ei preoți, îndepărtau poporul cu necredința lor, comi­țând adultere și pângărind jertfele Altarului sfânt.

Consecința cea mai devastatoare a înmulțirii necredinței în poporul Israel a constat în distrugerea templului din Ierusalim în timpul asedierii capitalei statului în anul 587 de către oștirile lui Nabucodonosor, regele Babilonului. Tot prorocul Ieremia este cel care descoperă cuvintele Domnului: „Aţi văzut toată nenorocirea pe care am adus-o Eu asupra Ierusalimului şi asupra tuturor cetăţilor lui Iuda; iată acelea sunt acum pustii şi nimeni nu mai locuieşte în ele, pentru necredinţa lor, pe care au săvârşit-o ele, mâniindu-Mă şi mergând să tămâieze şi să slujească altor dumnezei, pe care nu i-au cunoscut nici ei, nici voi, nici părinţii voştri. Trimis-am la voi necontenit pe toţi slujitorii Mei, prorocii; i-am trimis dis-de-dimineaţă, ca să vă spună: Nu faceţi acest lucru urâcios, pe care Eu îl urăsc. Dar ei n-au ascultat şi nu şi-au plecat urechea lor ca să se întoarcă de la necredinţă şi să nu tămâieze altor dumnezei” (Ieremia 44, 1-5). La ceva timp distanță, templul din Ierusalim ajunge să fie reconstruit, însă nu înainte ca poporul restrâns aflat în fosta capitală a statului iudaic să fie mustrată pentru lipsa de râvnă în rezidirea celui mai important centru religios. „V-aţi aşteptat la mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult, dar Eu am risipit truda voastră! Pentru ce?, zice Domnul Savaot. Din pricina templului Meu care stă dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! Pentru aceasta cerul se va încuia, nu vă va da rouă şi pământul roadele sale. Şi am chemat seceta pe pământ şi pe munţi, peste grâu, peste vin şi peste orice rodeşte pământul; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania palmelor voastre” (Agheu 1, 9-11). Din nou, poporul Israel este mustrat pentru necredința sa și pentru faptul că acordă mai multă importanță la ceea ce are de făcut personal, în loc să se preocupe în primul rând de cele sfinte.

Perioada vetero-testamentară constituie o bună lecție și pentru noi, cei de astăzi. În pofida aparen­țelor, mulți oameni rămân înstrăi­nați de Dumnezeu, potrivnici căilor Lui, având un discurs aparent religios, dar dând dovadă, în același timp, de un comportament care nu le face cinste. Cele două războaie mondiale, dar și perioada comunistă în care națiunea română a fost nevoită să trăiască pentru mai bine de jumătate de veac au lăsat urme adânci în ceea ce privește viața religioasă. Însă, pentru o reconstrucție solidă a societății, a clasei politice și a tot ceea ce înseamnă viitorul națiunii, Dumnezeu trebuie pus în singurul loc care I se cuvine: cel mai important. În caz contrar, soarta noastră nu va fi cu nimic diferită de cea a poporului Israel și, atunci, nu ne mai rămâne decât să repetăm la nesfârșit cuvântul Domnului, nădăjduind că ne vor auzi cei care nu se întorc de la căile lor nedrepte: „Ierusalime, spală răul din inima ta, ca să te izbăveşti! Până când se vor sălăşlui în tine cugete necredincioase?” (Ieremia 4, 14).