Împăraţii care au scos creştinismul din catacombe

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte, astăzi, pe Sfinţii Constantin şi Elena, primii împăraţi creştini, cei întocmai cu Apostolii. Constantin cel Mare a fost primul împărat roman creştin. Prin convertirea sa la creştinism, el a promovat, în Imperiul Roman, credinţa în Dumnezeu. Legile pe care le-a dat, la sfatul mamei sale, au contribuit la răspândirea creştinismului. Împărăteasa Elena are meritul de a fi găsit crucea pe care a fost răstignit Hristos. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au lăsat posterităţii, pentru veşnicie, nu doar imaginea unor oameni aleşi de Dumnezeu sau cea a unor sfinţi, ori roadele unei vieţi pline de trudă şi de credinţă, ci şi realizări unice, datorită cărora multe dintre comunităţile creştine din diferite locuri ale pământului există şi astăzi.

În istoria creştinismului au existat evenimente deosebit de importante, care au avut ca protagonişti personalităţi de seamă. Aceştia au lăsat posterităţii nu doar imaginea unor oameni aleşi de Dumnezeu sau cea a unor sfinţi, ori roadele unei vieţi pline de trudă şi de credinţă, ci şi realizări unice, datorită cărora multe dintre comunităţile de oameni din diferite locuri ale pământului există şi astăzi. Fiu de împărat creştin Sfântul Constantin cel Mare s-a născut la 27 februarie 272, în cetatea Naissus (astăzi, Niş, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior, într-o familie de neam împărătesc, din părinţi creştini. Tatăl său, Constanţiu Chlor, era, la acea vreme, general, dar mai târziu, a ajuns la conducerea imperiului cu titlul de „caesar“ al provinciilor apusene din Imperiul Roman. Forma de conducere a Imperiului Roman în acea vreme era tetrarhia, dar lupta pentru întâietate a dus, de multe ori, la conflicte între cei patru conducători, cei doi „augustuşi“ şi cei doi „caesari“. Un astfel de conflict a stat şi la baza venirii la putere a lui Constantin cel Mare. Proclamat de armată împărat, după moartea tatălui său din 304, la York, Britannia, şi ales ca caesar al lui Galeriu, personalitate dominantă a tetrarhiei, Constantin cel Mare a fost recunoscut oficial în funcţia sa la conferinţa de la Carnutum, din 11 noiembrie 308. Aşa a intrat în conflict cu Maxenţiu, fiul fostului împărat Maximian, care avea pretenţia de a ocupa funcţia pe care o avea Constantin. Puterea crucii Intrând cu armata sa în Italia, Constantin a cucerit cetăţile Turin şi Verona, urmând ca bătălia decisivă cu Maxenţiu să se dea la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă vechea Romă. Eusebiu de Cezarea, părintele istoriei bisericeşti, contemporan cu marele împărat, căruia adesea îi dădea sfaturi, consemnează minunea care s-a întâmplat în ajunul bătăliei din 28 octombrie 312. Îngrijorat de şansele mici pe care le avea armata sa de numai 20.000 de soldaţi, în faţa celor 150.000 de soldaţi ai lui Maxenţiu, Constatin a văzut pe cer o lumină puternică şi o cruce luminoasă cu inscripţia „in hoc signo vinces“ - „în acest semn vei învinge“. Minunea este relatată şi de Lactanţiu, care, împreună cu Eusebiu de Cezarea, povesteşte visul pe care l-a avut Constantin în acea noapte, în care i s-a arătat Hristos şi i-a poruncit să pună semnul crucii pe steagurile armatei sale. Acest semn, pe care de atunci armata lui Constantin l-a purtat pe steagurile sale, s-a numit „labarum“. Victoria strălucitoare a lui Constantin a rămas în istorie ca momentul hotărâtor din viaţa împăratului, pe care Arcul de Triumf din Roma îl relatează ca fiind un act „instinctu divinitas“ („sub inspiraţie divină“). Eliberarea creştinilor Ajuns la conducerea Imperiului Roman împreună cu Licinius, cumnatul său, Constantin a luat primele măsuri pentru apărarea creştinismului, prigonit, în acea vreme, de către împăraţii păgâni, care l-au considerat, înainte, a fi o religie interzisă, ilicită. Cea mai mare realizare a împăratului Constantin în acest sens a fost renumitul Edict de la Mediolan, din 313, dat împreună cu Licinius, prin care creştinismul era recunoscut de stat. Nu trebuie înţeles de aici că religia creştină a devenit şi religie de stat. Acest lucru s-a întâmplat abia în vremea împăratului Teodosie cel Mare (379-395). Dar, acest edict de Mediolan a constituit prima recunoaştere oficială a creştinismului, primul act oficial care încurajează credinţa în Hristos. Legi noi, la sfatul mamei sale În toate activităţile sale ca împărat creştin, Constantin cel Mare a fost sfătuit de către mama sa, Elena, despre care se ştie că era o femeie foarte credincioasă şi înţeleaptă. Personalitatea acesteia, precum şi viaţa sa sfântă, l-au determinat pe Constantin să o asculte în toată domnia sa. Împăratul a dat legi foarte blânde, favorabile creştinilor, prin care a eliminat pedepsele contrare principiilor creştine, cum ar fi răstignirea, arderea pe rug sau zdrobirea picioarelor. În anul 321, a stabilit ziua de odihnă, duminica, şi a poruncit ca soldaţii creştini să participe la slujbele din această zi. În 317, a emis monede cu însemne creştine şi a construit sau reconsolidat numeroase biserici din Ierusalim, Roma, Antiohia sau Tyr. Sinodul I Ecumenic O altă realizare de seamă a marelui împărat a fost convocarea primului Sinod Ecumenic. Adunarea episcopilor din toată lumea creştină din acea vreme s-a făcut în 325, la Niceea, pentru a combate erezia lui Arie, care susţinea că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, având fire divină, ci este prima creatură a Tatălui şi de aceea El trebuie socotit a fi un simplu om. De asemenea, la acelaşi sinod, cei 318 episcopi au stabilit data în care să se sărbătorească Paştile şi au alcătuit primele articole din Simbolul de Credinţă. Împăratul însuşi a participat la lucrările sinodului şi a fost impresionat de sfinţenia şi înţelepciunea Sfântului Spiridon, de blândeţea Sfântului Nicolae, sau de erudiţia Sfântului Atanasie cel Mare. Se spune că, atunci când Osiu de Cordoba a citit, la sfârşit, pentru prima oară, Simbolul Credinţei, Constantin cel Mare a spus: „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi.“ ▲ Bizanţul - rădăcina civilizaţiei creştine răsăritene În urma războiului civil dintre Constantin şi Licinius, sfârşit prin victoria primului, la Cibalae, în 316, Imperiul Roman a fost condus de un singur împărat. Dornic de a crea o civilizaţie care să se bazeze pe principiile creştinismului, Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului în cetatea Byzantion, care, de la 11 mai 330, devine oraşul Constantinopol. Aici, împăratul a clădit un oraş unic în istorie prin bogăţia şi monumentele de aici. Împăraţii care au urmat au contribuit la înfrumuseţarea oraşului, care, pentru 11 secole, a fost leagănul civilizaţiei creştine. Episcopii de Constantinopol au avut rol hotărâtor în istoria Bisericii, ei fiind egali cu cei de la Roma, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol, de la 381. Biserica „Sfinţii Apostoli“ din Constantinopol este una din cele mai mari realizări ale împăratului, el fiind înmormântat aici în 337, la doar câteva zile după ce a primit botezul creştin. ▲ Descoperirea crucii pe care a fost răstignit Hristos După desfăşurarea lucrărilor Sinodului I Ecumenic, împăratul Constantin cel Mare a dispus ca o delegaţie condusă de mama sa, împărăteasa Elena, să meargă la Ierusalim pentru a găsi crucea pe care a fost răstignit Hristos. Mergând în Ţara Sfântă, Sfânta Elena a găsit această cruce, ascunsă de creştini, alături de alte două cruci, care se presupunea a fi crucile celor doi tâlhari. Pentru a afla care este crucea pe care Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit, împărăteasa a dispus ca cineva care murise de curând să fie atins de aceste cruci. Când trupul a fost atins de una dintre cruci, omul a înviat. Aceasta a fost dovada de netăgăduit că aceea este crucea lui Hristos. Mulţimea de oameni care s-a adunat a început să strige şi să roage pe împărăteasă să atingă crucea. Episcopul Macarie I al Ierusalimului, a luat atunci crucea şi a înălţat-o în faţa mulţimii, care a strigat în cor: „Doamne, miluieşte“. Acestea se petreceau la 14 septembrie 326 şi de atunci, în calendarul creştin, avem sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci.