Împăratul ascuns în firea omenească intră în Ierusalim

Duminica Floriilor este ziua în care prăznuim Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, ca împărat biruitor, dar cu înfăţişare smerită, venind călare pe mânzul asinei, împlinire a unei profeţii făcute cu 400 de ani înainte de venirea lui Mesia. Cântările acestei perioade ne îndeamnă nu doar la luptă duhovnicească, ci şi la biruinţă şi bucurie: "De vreme ce ai legat iadul şi moartea ai omorât şi lumea ai înviat-o, pentru aceasta cu stâlpări Te-au lăudat pruncii, Hristoase, ca pe un biruitor strigându-Ţi astăzi: Osana, Fiul lui David. Pentru aceasta bucurându-ne zicem: Binecuvântat este cel ce vii să chemi pe Adam".

După Sfântul Gherman I al Constantinopolului şi Nicolae Cabasila, drumul Mântuitorului spre Ierusalim şi spre Pătimirile Sale este comemorat la fiecare Liturghie prin Vohodul sau Ieşirea Mare. Preotul iese din altar pe uşa dinspre miazănoapte cu darurile pregătite la proscomidiar, în timp ce strana cântă "Ca pe împăratul tuturor să-L primim...", traversează naosul, pentru a intra înapoi prin uşile împărăteşti. El poartă sfântul potir şi sfântul disc, pe care sunt aşezate miride (pentru îngeri, sfinţi şi credincioşii vii şi adormiţi), semnificând universul întreg adunat în jurul Domnului Iisus Hristos, reprezentat prin Agneţ. Aşa cum interpreta ieromonahul Makarios Simonopetritul în "Triodul explicat": "Întreg cosmosul, pâinea, vinul, spaţiul şi timpul, şi întreaga lume sensibilă (...) intră în sanctuar pentru a fi aduse jertfă, pentru a fi asumate de Logosul divin, pentru a fi îndumnezeite şi transfigurate". Motivele suirii Domnului la Ierusalim Mai mult, remarca părintele Alexander Schmemann în lucrarea "Postul cel Mare", noi nu ne aducem aminte doar de un fapt istoric, ci trăim acel eveniment "astăzi". Biserica accentuează prin imnografia sa, în mod paradoxal, că fapte apuse demult se întâmplă aievea, "astăzi", în cadrul spaţiului său sacru şi liturgic. În Duminica Floriilor se cântă "Astăzi vine la Ierusalim…", în Vinerea Mare: "Astăzi este înaintea lui Pilat…", la Naşterea Domnului: "Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…". Aşadar, credincioşii nu comemorează doar nişte evenimente obiective, la nivel de idee, intelectual, ci participă duhovniceşte şi afectiv la bucuria şi tristeţea Domnului, convertind faptul istoric într-un "eveniment pentru noi, pentru mine". Şi, în acest sens, postim, ne subţiem grosimea trupului, dăm la o parte piatra nesimţirii de pe inimă, ne căim, ne înduioşăm, vibrăm la Intrarea Domnului în Ierusalim. Simţim prezenţa şi Pătimirile Mântuitorului, aşa cum cei care se iubesc îşi simt durerile unii altora, chiar dacă se află la distanţe mari unul de altul. De aceea, "Postul este adevărata pregătire pentru marele "astăzi" al Paştelui". Întâi de toate, ne putem întreba: de ce vine Iisus la Ierusalim? El vine pentru că legea evreiască îi cerea fiecărui iudeu să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim ca să aducă jertfe lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Domnul suie la Ierusalim, cu o săptămână înainte de Pătimiri şi de Învierea Sa din morţi, pentru a împlini o profeţie făcută cu mai bine de 400 de ani înainte. Astfel, Sfântul Prooroc Zaharia spunea: "Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei" (Zaharia IX, 9). Într-una din notele sale la Comentariul Sfântului Chiril al Alexandriei la Evanghelia după Ioan, părintele Dumitru Stăniloae remarca faptul că Iisus "merge la Ierusalim, oarecum după ce merg iudeii la sărbătoarea lor, arătând că sărbătorile lor sunt numai nişte chipuri anticipate ale prezenţei Lui ca suprema sărbătoare, deci ca să-i cheme pe iudei la Sine". Sfântul Chiril spunea şi el că Hristos n-a venit la Ierusalim "pentru o împreună-prăznuire" cu iudeii, "ci mai degrabă ca să le vorbească", să le predice prin cuvintele, minunile şi rănile Sale. Deşi Domn al veacurilor şi Creator a toate, Iisus intră în Ierusalim şezând pe un asin: "Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el" (In. 12, 14). Sfântul Chiril comenta versetul evidenţiind smerenia Mântuitorului: "Pentru că Îl însoţea şi Îl slăvea o mare mulţime, dintr-o extremă smerenie a şezut pe un asin, învăţându-ne să nu ne mândrim pentru laude, să nu ieşim din cele de trebuinţă". Sfântul Evloghie, patriarhul Constantinopolului, spunea şi el că Domnul "vine nu în pas de alai (...), nu impresionându-i pe toţi cu trâmbiţe şi semne şi minuni, ci ascuns în firea omenească". El "se arată nu pe măsura slavei Tatălui, ci pe măsura smereniei mamei" şi vine "aşezat pe un dobitoc spre învăţătura oamenilor, ca să nu se trufească". Sfântul Ioan Gură de Aur comenta şi el că "Împăratul acesta nu vine în trăsuri precum ceilalţi împăraţi; nu cere biruri, nu bagă frica în lume şi nu are în jurul Său gardă, ci e plin de blândeţe". Sfântul vede în şederea lui Hristos pe asin nu doar împlinirea unei profeţii, ci şi "măsură de filosofie", adică un îndemn la cumpătare şi mărginire la ceea ce este de strictă trebuinţă. Pe de altă parte, decupa un alt înţeles Sfântul Chiril al Alexandriei, Domnul vine pe un asin nu "pentru că era departe de cetate, căci nu era mai departe de cincisprezece stadii, (…) ci face aceasta, arătând un nou popor, cel dintre neamuri, nesupus Lui odinioară, care I se va supune". A treia stihiră de la Stihoavnă accentuează acest aspect al chemării neamurilor: "Cel ce Te porţi pe heruvimi şi eşti lăudat de serafimi ai încălecat pe mânz, Bunule; şi precum zice David, pruncii Te-au lăudat cu dumnezeiască cuviinţă, iar iudeii Te-au hulit cu fărădelege. Şederea pe mânz însemna întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredinţă la credinţă. Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce eşti singur milostiv şi iubitor de oameni". Satul din apropiere, unde au fost trimişi doi ucenici să aducă asina (Mt. 21, 2), simbolizează viaţa pământească în tălmăcirea Sfântului Evloghie: "Pentru că era în faţă şi nu lângă Dumnezeu. Deci când S-a apropiat de acest sat, când S-a întrupat şi S-a însoţit împreună cu noi, atunci a trimis pe cei doi ucenici, adică cele două testamente, ca să îndrume spre El cele două popoare: vechea sinagogă îmbătrânită şi noul şi neînvăţatul popor al neamurilor". Iar părintele Stăniloae, în notele la Comentariul Sfântului Chiril la Evanghelia după Ioan, sublinia: "Intrarea în Ierusalim, şezând pe asin, mai indică şi blândeţea Împăratului veşnic al Împărăţiei cerurilor. Nu forţa, ci iubirea va caracteriza relaţiile în acea Împărăţie. Membrii ei vor fi nevinovaţi asemenea copiilor". Trupul nostru este numit de Sfântul Maxim Mărturisitorul "asin", în măsura în care slujeşte sufletului şi poartă "poverile şi ostenelile faptelor pentru dobândirea virtuţii". Însăşi mintea poate deveni un "asin blând, ca să urce Domnul pe ea şi să intre purtat de ea în Ierusalimul de sus, împărtăşindu-se de slava Lui. Mintea noastră nu mai trebuie să rămână nimănui ca un asin fară stăpân". Cum este întâmpinat Hristos? Într-un fel Îl întâmpină copiii, bărbaţii şi femeile cu inima curată, altfel cărturarii şi fariseii, care aşteptau mai mult un Mesia eliberator politic de sub stăpânirea romană decât un Mântuitor de sub robia păcatului. Sfântul Grigorie Palama scrie despre aceasta: "Împăratul care a sculat din morţi pe Lazăr a intrat atunci în Ierusalim călare pe asin, iar tot poporul, aproape îndată, copii, bărbaţi, bătrâni, întinzând pe jos veşmintele lor, a luat ramuri de finic, care închipuie izbânda". Copiii, cu toate că erau neştiutori şi neînvăţaţi, teologhiseau "în chip desăvârşit cu privire la Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om pentru noi, înălţând imn îngeresc din gurile lor. Întrucât aşa precum îngerii la naşterea Domnului au psalmodiat: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace" (Luca 2, 14), tot aşa şi aceştia de acum la intrarea Lui (în Ierusalim) au cântat înălţând acelaşi imn: "Osana Fiului lui David; osana întru cei de sus!" (Matei 21, 9)". După Sfântul Chiril al Alexandriei, "mulţimea de copii, mergând înainte fără număr, împlinea chipul poporului ce se va naşte". Copiii Îl recunosc din fire pe Stăpânul zidirii, comenta şi Sfântul Evloghie, patriarhul Ierusalimului, însă părinţii lor se arată nemulţumitori: "Copiii au întins pe cale veşmintele lor, prevestind goliciunea sinagogii şi în acelaşi timp arătându-ne nouă să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în Hristos. Copiii Îl primesc pe Hristos cu ramuri, părinţii lor vin cu săbii (…)". La fel de înverşunaţi, remarca Sfântul Grigorie Palama, sunt cărturarii şi fariseii, care aveau o "voinţă răuvoitoare şi ucigaşă de Dumnezeu". Sfântul Ioan Gură de Aur în "Omilii la Matei" ne îndeamnă să ne asemănăm copiilor în nevinovăţia lor şi dărniciei mulţimii şi Apostolilor: "Să-L lăudăm, să dăm hainele noastre celor care Îl poartă pe Hristos, săracilor adică! Ce merităm noi, oare, când unii şi-au pus hainele pe asina pe care şedea Hristos, alţii au aşternut hainele la picioarele Lui, iar noi nu suntem nici atât de darnici când Îl vedem gol! Şi doar nu ni s-a poruncit să ne lăsăm dezbrăcaţi, ci să dăm din banii ce-i avem puşi deoparte. Aceia îl însoţeau, mergând înaintea şi în urma Lui, iar noi, când Se apropie de noi, nu-L primim, Îl alungăm şi-L ocărâm". În acelaşi duh, Sfântul Evloghie ne povăţuia: "Să împuţinăm mulţimea bunurilor noastre materiale şi să întindem noi înşine milostenia pe cale, înaintea Celui care ne spune: "Eu sunt Calea", ca să aflăm şi noi prin milostenie mila şi să mergem împreună cu ea în Ierusalimul cel de sus". Iar Sfântul Grigorie Palama desluşea un sens mai profund al hainelor, chemându-ne pe toţi, "cârmuitori şi cârmuiţi, să aşternem veşmintele noastre înnăscute, adică trupul nostru şi dorinţele acestuia înaintea Duhului". Semnificaţia creştină a ramurilor de salcie Urmând evlaviei mulţimii din cetatea Ierusalimului care l-a întâmpinat pe Domnul Hristos cu frunze de palmier sau finic, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, prin rugăciune şi stropirea cu agheasmă, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Rânduiala sfinţirii constă în rugăciuni de sfinţire a salciei de către slujitorii Bisericii, care ţin în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ce simbolizează biruinţa vieţii asupra morţii. În studiul "Salcia: simbolul morţii şi al vieţii", prof. dr. Remus Rus afirma: "Folosirea în cult a salciei nu este doar o simplă acomodare la mediu, ci îşi are bogăţia ei, funcţia ei simbolică în viaţa rituală a Bisericii creştine". Pot fi evidenţiate cel puţin trei semnificaţii principale ale salciei: ea simbolizează pe Domnul Hristos şi mlădiţele Sale, adică sufletele credincioase şi bune, taina fecioriei Mariei, sufletele renăscute prin baia botezului. Unul din fragmentele biblice referitoare la salcie este Isaia 44, 3-4: "Că Eu voi vărsa apa peste pământul însetat şi pâraie de apă în ţinut uscat. Vărsa-voi Duhul Meu peste odrasla ta şi binecuvântarea Mea peste mlădiţele tale. Şi vor odrăsli ca iarba pe malul pâraielor şi ca sălciile de-a lungul apelor curgătoare". Cassiodor, comentând acest text, compara funcţia regeneratoare a salciei cu sufletele sfinte şi credincioase: "Sălciile sunt copaci ce cresc pe malurile râurilor şi acolo dau viaţă celui mai proaspăt verde, şi chiar dacă cineva taie mereu o parte din rădăcină şi o îngroapă în pământul umed, ea va arunca imediat rădăcini proaspete. Cu aceste sălcii trebuie să comparăm sufletele sfinte şi credincioase, care, după cum spune Isaia, aruncă mlădiţe ca sălciile de pe malurile pâraielor". De asemenea, Fericitul Ieronim vedea în salcie simbolul credincioşilor renăscuţi prin baia botezului: "Iar apoi profetul îi compara pe cei care s-au renăscut prin baia botezului cu plantele nou-înverzite şi cu salcia, care arunca mlădiţe pe marginea apei curgătoare". Urmând o credinţă a vremii, după care salcia produce infertilitate, Fericitul Ieronim continua: "Căci această salcie dă rod, iar aceasta este contrar naturii sale obişnuite, căci de obicei salcia este fără de rod, iar cel care mănâncă din sămânţa ei devine el însuşi neroditor". Prof. dr. Remus Rus observa: "În tradiţia patristică a Bisericii răsăritene, salcia (…) va deveni simbol al fecioriei, iar caracteristica ei de a fi "distrugătoare de rod", o preînchipuire a morţii mistice care, prin renunţarea la perpetuarea vieţii pământeşti supusă morţii, tinde spre dobândirea puterii cereşti de procreare". "Pretutindeni, Sfintele Scripturi, spunea şi Metodiu de Olimp, iau salcia ca simbol al castităţii." Albertus Magnus interpreta salcia ca simbol pentru fecioria Maicii Domnului. Aceasta "a ales fecioria şi astfel a ales viaţa fără rod, dar după cum salciei îi place să crească pe malul râurilor, tot aşa şi Preamărita Fecioară a înflorit lângă apele harului şi ale darurilor cereşti. Şi, după cum salcia este un semn al castităţii, tot la fel şi ea, plină de castitatea rece, pentru sămânţa ei, care este Fiul lui Dumnezeu, prin mesajul său îi face pe mulţi neroditori în fructul trupului chemându-i la o viaţă de feciorie". Tradiţia procesiunii de Florii Astfel, nu întâmplător purtăm sălcii în mâini în Duminica Floriilor sau Stâlpărilor, ca simbol şi pentru propriul nostru botez, ştiut fiind că în primele secole creştine, în această duminică, cei care aspirau să fie botezaţi mergeau cu toţii la episcop, ca să îi ceară să fie admişi la Taina Botezului şi să înveţe Simbolul de credinţă. Este o zi importantă, în cinstea ei împăraţii acordau graţieri. Floriile împreună cu praznicul Bunei Vestiri (dacă acesta nu cade în Săptămâna Mare) sunt sărbători în care se acordă dezlegare parţială pentru post, la peşte, vin şi untdelemn. Încă din secolul al IV-lea, creştinii sărbătoreau Floriile într-un mod aparte, cu o procesiune după săvârşirea Sfintei Liturghii. Din "Jurnalul de călătorie" al pelerinei apusene Egeria la Ierusalim avem câteva informaţii cu privire la această tradiţie. Toţi creştinii se adunau în jurul prânzului, pe la ora 13:00, şi mergeau împreună cu slujitorii şi episcopul cetăţii în procesiune pe Muntele Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a Înălţat la cer. De aici, în jurul orei 17:00, coborau către Sfânta Cetate, iar un alai de creştini, adulţi şi copii, mergând înaintea episcopului cu ramuri de finic şi de măslin, striga: "Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului". După ce ajungeau în cetate, intrau în Biserica Sfintei Învieri, unde săvârşeau slujba Vecerniei. Şi în zilele noastre se obişnuieşte ca, în Duminica Floriilor, credincioşii însoţiţi de preot să iasă în procesiune cu ramuri de salcie în mâini şi să se întoarcă în biserică, cântând troparul Intrării în Ierusalim a Domnului, care este acelaşi cu al Sâmbetei lui Lazăr: "Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii, strigăm: Osana Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului".