Sfântul Sofian cel Mărturisitor, pentru noi, în ceruri, mare rugător

Cu ceva timp în urmă, cineva m-a rugat să-i spun câteva cuvinte despre Sfântul Cuvios Sofian de la Antim, fiind ferm convins că, din moment ce l-am cunoscut, o să aibă multe de aflat. După jumătate de ceas de vorbă, a rămas tare dezamăgit de puținătatea informațiilor care, după opinia dânsului, abia dacă puteau umple o pagină. Avea perfectă dreptate, și eu am regretat că nu i-am putut spune mai multe, numai că mie fărâmiturile rămase îmi par a fi o masă-mbelșugată.

Desigur, toți sfinții sunt buni, calitate intrinsecă celor care au câștigat Raiul, dar pe mine, prin grila impregnată de subiectivism lumesc, la unii mă impresionează mai mult milostenia, la alții darul grăirii sau dragostea de carte, ori rugăciunea ca stare permanentă. Cât privește pe Sfântul Sofian, eu, una, asociez firesc persoanei și personalității sale însușirea bunătății, cu toate ale sale: bunăvoirea privirii, bună-cuviința gesturilor și acțiunilor, blândețea tonului și binețea cu care întâmpina pe oricine trecea pragul mănăstirii. Fiind de felul meu cam repezită, întâlnirea cu persoana sa m-a impresionat profund, deși nu eram la o vârstă duhovnicească care să poată aprecia comoara pe care Dumnezeu mi-o scosese în cale, iar educația mea artistică rămânea ancorată în domeniul laic, din motive lesne de înțeles.

Scrisul meu de arhitect a părut a fi perfect

În anul întâi de studenție la Arhitectură, am pășit prima dată pragul Mănăstirii Antim. Acea slujbă din noaptea de Paști a anului 1979 m-a impresionat prin sobrietatea ei, o anume solemnitate și o rigoare imperială cu care nu mă întâlnisem în bisericuța din Colentina, în care am copilărit și despre care am scris cu ceva timp în urmă. Printr-o fiică duhovnicească l-am cunoscut și pe Părintele Sofian, dar nu am părăsit Bisericuța Bucur, mult mai aproape, ca dimensiuni, de ceea ce cunoscusem eu până atunci. După plecarea la Domnul a părintelui Alexie Bârcă, am ajuns la părintele Constantin Voicescu, slujitor la Bisericuța Sapienței, de care m-am atașat din prima.

Însă am păstrat legătura și cu Sfântul Sofian, mai ales că, plăcându-i mult scrisul meu de tipar, mă solicita să-i scriu programele iconografice ale bisericilor ce urmau a fi pictate. Aș menționa doar Biserica „Sfântul Spiri­don”-Vechi, pentru care m-a trimis la arhitectul Florea Voicu, ca să-mi dea releveul. Din păcate, în acei ani, nu știam prea multe despre arta și pictura bisericească, fiind doar la nivelul silabisirii limbajului respectiv, primii pași pe drumul acestui gen de cunoaștere. Știam însă că părintele este un pictor recunoscut, care nu a zugrăvit doar biserici. În puține cuvinte, rostite domol cu acea intonație inconfundabilă, dânsul ne zugrăvise și câteva aspecte ale viețuirii în Siria și Liban care-l impresionaseră în mod deosebit, îndeosebi evlavia mamelor necreștine față de Maica Domnului, la care alergau cu inima deschisă, pline de convingerea că nu vor rămâne neascultate. În curând aveam să aflu că părintele coordonase un șantier de pictură la una dintre bisericile celebre din țară, cea a Mănăstirii Dealu de lângă Târgoviște.

La părintele-n chilie, rugăciunea-i temelie

Am pășit pe poarta Mănăstirii Dealu într-o zi de mai a anului 1988, descoperind o biserică, peste care cursurile de istoria arhitecturii din facultate trecuseră cam în goană, și o viețuire monahală impresionantă, riguroasă, dar fără a fi scorțoasă, firească și, cu adevărat, domnească (prețioasă moștenire a educației ardelenești în care se formase maica stareță Eufrasia Poiană).

Slujbele se țineau în paraclis, întrucât biserica mare era un șantier de pictură, sub conducerea Părintelui Sofian, care locuia acolo, într-o chilie ce avea să-i preia, firesc, numele. După plecarea dânsului, a devenit cameră de oaspeți, valoroasă mai ales în condițiile în care mănăstirea nu are multe locuri de cazare, structura arhitecturală neîngăduind organizarea unui arhondaric. Dar mult mai prețioasă s-a dovedit a fi încărcătura emoțională a denumirii ei, păstrătoare a blândeții celui care locuise acolo un timp. Astfel că eu personal, între cele două camere de oaspeți și chilia părintelui, o preferam pe cea din urmă. Dacă, în primele, razele răsăritului de soare băteau toaca mai ceva decât maica rânduită, „La Părintele Sofian”, ultimele raze ale apusului, suprapuse peste tonalitățile specifice satului din vale, prelungeau melancolic trecerea zilei, conducând ceasul rugăciunii de seară către miezul nopții. Astfel, până la schimbarea destinației, ea a păstrat cu duioșie și tăcută bucurie numele celui care o locuise puțină vreme.

Deși noi ne-am îndoit, profeția s-a-mplinit

Anii ’90 au constituit începutul unei noi etape a formării spirituale a poporului român. Ajutoare peste ajutoare, mănăstiri sau schituri cu totul noi, biserici ctitorite peste noapte. În această efervescență monahală, dublată de bucuria descoperirii viețuirii de la Dealu, mama, proaspăt pensionară, s-a gândit că ar fi indicat să vindem apartamentul și să ne retragem la mănăstire. Cum nici eu și nici părintele duhovnic nu am fost de acord cu această inițiativă, m-a trimis pas alergător la Părintele Sofian, să-i cer sfatul - gândind că, monah fiind, îi va da dreptate.

Răspunsul primit nu i-a fost deloc pe plac, dar l-a acceptat: „Mămica să-și facă chilie din cameră, iar domnișoara Mihaela o să scrie”. Primul punct a fost adaptat firesc. Când, la mănăstire, bătea toaca de ora 16:00, mama își lua Ceaslovul și ce mai avea pe acolo și se punea la rugăciune. La al doilea însă a râs mai ceva decât Sara: „Hm, să scrie? Cine, Mihaela?! Cum și ce să scrie?…” Din păcate, nici reacția mea n-a fost mai adecvată, ideea de a scrie părându-mi a fi de-a dreptul utopică, drept care amândouă am uitat cu totul cuvintele părintelui nostru.

Abia când anii au trecut, nu unul, doi, ci zece, și când, în 2000, au fost publicate primele studii, iar în 2004 primele cărți, am înțeles, amândouă, greutatea acelor puține cuvinte rostite atunci, dintr-o suflare, fără prea multă cercetare.

Amintiri care rodesc pentru cei care trudesc

În ochii multora pot părea cel puțin ciudată, dacă nu chiar nerecunoscătoare. Adică cum, de atâția ani îl știam pe Sfântul Sofian, iar eu nu m-am spovedit la dânsul?! Nu l-am vizitat și nu l-am cercetat mai des?

Nu, deoarece pentru mine era suficient să știu că este acolo, că mă poate căuta oricând dacă are nevoie de scris vreun proiect. Chiar și după nefericitul incendiu, când a fost mutat în aripa din spate a mănăstirii, sub stricta supraveghere a părintelui Irineu, tot mai puteam răzbate până la dânsul, dar cu ce preț? Când vedeam că fiecare suflare presupune un efort, darămite un cuvânt de folos, parcă nu-mi venea să mai aștept așa ceva.

Realitatea este că atât cât primisem de la dânsul mie mi s-a părut a fi mai mult decât aș fi putut duce o viață întreagă. Îmi doresc să am măcar o fărâmă din acea blândețe cu care primea pe fiecare, cunoscut mai mult sau mai puțin. I-am dus odată niște dulceață de nuci verzi, dobândită cu greu de pe la Giurgiu. Mi-a zâmbit, a mulțumit, dar n-a zis nimic. Habar n-am avut că are diabet, am aflat ulterior.

Cum să nu iei ca exemplu răbdarea cu care stătea de vorbă cu fiecare, acolo, la ușa diaconească a Sfântului Altar? Sau lupta cu oboseala Sfântului Maslu, în care, nu de puține ori, miruitul final se apropia de ceasul al nouălea?

Spre sfârșitul vieții, când îl sunam din când în când, niciodată nu spunea că face rău, niciodată, deși eu aflasem că nu e bine, că-i foarte bolnav.

Căutăm, firesc, mărturii ale viețuirii marilor duhovnici, mulți sfinți. Ce-au făcut și le-a plăcut, ce-au citit sau ce-au zidit? Dar poate că ar trebui să cercetăm și roadele semințelor pe care ei le-au aruncat în timpul vieții.

Cele de mai sus poate cu greu vor umple o pagină, dar sufletul mi-e plin de bucurie și recunoștință, doar la gândul că Sfântul Sofian, cel Mărturisitor, este pentru noi, acolo, în ceruri, mare rugător!