În aşteptarea altor vremi

Am vizitat nu de mult un important spital din Bucureşti. Slavă Domnului, nu în calitate de pacient. Aveam de luat un interviu. Priveliştea de care am avut parte acolo m-a lăsat perplex. Nu credeam că o să văd oameni perfuzaţi, stând în paturile lor, aflate nu în saloane, cum ar fi fost normal, ci pe holul secţiei unde erau internaţi pacienţii. Se întâmpla să fie ora prânzului. Pe la capetele bolnavilor două bucătărese trăgeau de un căruţ pe care stătea o imensă oală de inox plină cu mâncare. Femeile învârteau de două ori cu polonicul uriaş şi puneau în farfurie o porţie sănătoasă de fasole. Erai servit direct la marginea patului. Nu mai trebuia să stai la masă, civilizat, cu tacâmurile puse pe şerveţel, ci totul era ca într-un spital de campanie, de parcă Bucureştiul se afla sub asediu. Fără comentarii. Ar fi fost totuşi incorect să cred că, la nivel general, lucrurile stau aşa de rău şi că imaginea pe care mi-o făcusem despre sistemul sanitar în ansamblu reflecta, de fapt, realitatea. Însă o altă păţanie mi-a întărit ideea că da, situaţia e albastră când e vorba de sănătatea celor de pe plaiurile mioritice. Un prieten şi-a adus mama de la Suceava pentru a o interna la neurochirurgie în Capitală. Avea de făcut o operaţie dificilă, imposibil de realizat în provincie. Doamna Elvira, aşa o cheamă pe mama colegului, s-a nimerit să stea în acelaşi salon cu actorul Iurie Darie. Să mă mire că femei şi bărbaţi stăteau la un loc, fără respectarea unei minime intimităţi personale? Sau faptul că medicul curant te trimitea la unguri sau la bulgari ca să cumperi medicamentele pe care nu le poţi găsi în România?

Nu. Resemnarea cred că e sentimentul cel mai comun pe care îl trăiesc majoritatea românilor din zilele noastre atunci când au de-a face cu multe dintre instituţiile statului, când privesc la jurnalele de ştiri ale televiziunilor sau când vine ziua de salariu. Termenul exprimă împăcarea cu o situaţie neplăcută, grea sau acceptarea pasivă a răului. Resemnarea implică şi amărăciunea că fatalitatea lucrurilor e mai puternică decât orice mică schimbare nu spre mai bine, ci spre acceptabil, în cazul nostru. Dacă ne aflam la doi-trei ani după schimbarea regimului politic, întâmplată în 1989 la noi, nu am fi avut aşteptări atât de presante. Dar au trecut peste 20 de ani de nesfârşite începuturi de reforme în sănătate, nici una dusă la bun sfârşit. Paradoxul situaţiei României este că deşi din facultăţi ies medici competenţi, pregătiţi (o dovedeşte primirea lor bună în Occident), totuşi, la noi aceştia nu au loc pentru că spitalele se închid, şi la şapte persoane plecate din sistem este angajată una singură! Nu vreau să arăt cu degetul spre nici o persoană angajată din vreun spital. Nu au vreo vină. Plus de asta, nu am calitatea şi nici nu cred că ar ajuta la ceva, dar situaţia din sănătate în România este mult sub demnitatea umană. Spre deosebire de alte ţări unde condiţiile spitalizării sunt absolut normale. Cu 10 ani în urmă mă aflam în trecere prin Paris. Nu mai aveam apă de băut şi am intrat într-un spital situat lângă o mănăstire de la periferia capitalei franceze. Era un spital de stat. Am crezut că mă aflu într-un hotel. Nu aglomeraţie, nu zgomot, curat impecabil. După două luni petrecute la Dijon, m-am întors în Paris, de data asta pentru a merge acasă. În apropiere de Domul Invalizilor, mare manifestaţie. Pancarte, oameni nemulţumiţi. Era greva medicilor şi a personalului sanitar auxiliar, nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi de salarizarea precară. Cântărind cele două situaţii, îmi vine să zâmbesc. Definitoriu rămâne cuvântul părintelui Galeriu adresat unuia din edilii Capitalei. Primarul se plângea de sarcinile multe şi grele, însă părintele i-a spus: "Adevărat, nu e uşor să porţi de grijă oamenilor, dar fă aşa încât să laşi ceva bun în urma ta." Acelaşi gând ar trebui să-i anime şi pe decidenţii sănătăţii celor 19 milioane de români, câţi am mai rămas după datele ultimului recensământ.