În căutarea veșniciei pierdute
Între aceste două extreme, ne regăsim fie în căutarea veșniciei pierdute, fie în suportarea timpului mort, lent, stătut al existenței noastre vremelnice și rutinate.
Este taina literaților să îmbine imaginația cu realitatea, bucuria cu tristețea, melanjul vieții exterioare cotidiene cu sclipirile de geniu ale vieții interioare. Nu este și taina celor care trăiesc în pământul patimilor, într-un du-te-vino fără capăt al repetițiilor activităților zilnice și pentru care timpul este doar o corvoadă fără sens, cu excepția clipelor când se dilată în veșnicia care l-a născut.
Timpul nu are nici elasticitate, nici nu se dilată prin pasiunile noastre, nici nu se îngustează prin cele pe care le inspirăm. Un adevăr mărturisit de Proust este că timpul se umple cu obișnuința. Este de-a dreptul saturat cu obișnuința. Ea îl alcătuiește, ea îl desface, ea îl creează, ea îl trece, ea îl cheamă. Pentru că doar obișnuința poate satisface cu adevărat conținutul acestui timp pământesc, timp al destrămării trupești a omului, clipă fugară între nașterea și moartea ființei care a fost creată pentru a împărăți universul. Iar din preaplinul acestei obișnuințe care face timpul să treacă, omul nu se alege, de fapt, cu nimic. Zilele sunt monotone -aceeași muncă, același somn, aceeași mâncare din ce în ce mai rar gătită și mai des semipreparată, aceleași concedii în care se schimbă locul, dar nu și starea de amnezie față de Dumnezeu -, iar obișnuința nu poate crea ceva diferit din tot ceea ce s-a silit să transforme în identitate.
În mijlocul acestei existențe atât de terne și răsștiute a omenirii au loc, uneori, străfulgerările Dumnezeirii. Uneori, sunt minunile. Alteori, micile bucurii inexplicabile care urmează faptelor bune. Câteodată, aceste străfulgerări cuprind un cuvânt rostit din inimă la rugăciune - în paranteză fie spus, sunt poate multe rugăciuni rostite, dar inima omului este atât de puțin prezentă în ele, încât nu este exclus ca, pe viitor, să ajungem să dăm numele de dragoste unei politeți indiferente și seci, așa cum am ajuns să numim rugăciune un monolog mediocru și indezirabil adresat mai mult nouă înșine decât lui Dumnezeu. Sunt clipe în care harul străpunge crusta groasă a obișnuinței omenești. Clipe în care timpul se întoarce în veșnicia din care a căzut atunci când Eva și Adam au împărțit pe ascuns fructul oprit.
Atunci omul vede existența sa ca fiind sălaș al orbirii, al rutinei, al înrobirii de propria sa moarte către care gonește de la naștere, fără a ști că mai există și o viață de dincolo de ea și care-l cheamă clipă de clipă fără a fi auzită. În fața acestei noi vieți care i se descoperă, omul amuțește. Ochii sufletești i se deschid. Inima începe să-i bată din nou cu putere, nu asemenea unui gong în gol, ci vie, renăscută. Nu s-a angajat poate niciodată să caute veșnicia pe care o pierduse. Și, iată, ea l-a găsit, ca pe un fiu risipitor, jucându-se în nisipul acestei lumi și crezând că aceasta este viața lui: să mute nisipul acestei plaje universale din stânga în dreapta și invers.
Și, de-abia atunci, omul începe viața sa care nu mai este robia rutinei, cercul strâmt al obișnuinței, plictiseala insuportabilă a monotoniei. Și, întorcându-se, vede că a jertfit totul pentru ceea ce este menit să moară, dar încă nu a făcut nimic pentru ceea ce va trăi veșnic. Veșnicia pierdută sau timpul mort? În ce-și va găsi omul un reper, în aceea va și trăi. Fie căutând veșnicia pierdută, fie umplând timpul mort cu obișnuințele sale.