În Sfântul Munte nu sunt oglinzi

La unul dintre cursurile „Pregătiți pentru viață”, unde am participat ca formator, pe marginea unor discuții privind raportul între evaluare și motivație, am prezentat o schemă inspirată de cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, amintită și în articolul trecut. Pentru viața fizică am atașat patimile corespondente - lăcomia, arghirofilia și desfrânarea, pentru cea psihică - tristețea, lenea și mânia, iar pentru cea duhovnicească - mândria și slava deșartă, așa cum sunt prezentate în lucrarea „Lupta cu patimile”, realizată de colectivul So­cietății psihologilor ortodocși din Sankt Petersburg. Apoi, relativ la patimile respective, am discutat sistemul de recompense și întăriri.

Dacă toți participanţii intuiau limitele utilizării unor recompense fizice (bomboane, trofee, gesturi de afecțiune) sau care se adresau laturii psihice (notele bune, încurajarea, admirația, aprobarea), puțini s-au gândit la efectele duhovnicești ale laudei, frecvent propusă ca metodă de întărire pozitivă. Folosită excesiv (pe modelul de educație englez), ea dezvoltă în copii slava deșartă și trufia, cu importante consecințe duhovnicești, aceste patimi fiind cele mai puternice căi de atac pentru duhurile rele, pentru că „slava este o energie”, după cuvântul părintelui Ieronim. Succesul la absolvirea UNArte a lui Dominik Csankovszky, autorul colecției vestimentare, intitulată „Amin”, blasfemiatoare la adresa Sfintei Cruci și a Răstignirii Domnului, confirmă observația părintelui: „Când faci pactul cu diavolul, el îți asigură slava lumii acesteia, (...) uitați-vă la marile concerte” sau prezentări de modă, aș zice, „ce prăpăd este acolo, de slavă. Slavă care vine de la oameni, dar în cazul vedetelor mai mistice, vine și de la oameni și de la demoni”.

Eu, eu, eu

Este știut faptul că educația bazată pe laude excesive, fără suport (nu toți elevii sunt talentați la toate materiile, este o inflație de note bune), poate genera o înclinație narcisică a perso­nalității sau chiar o tulburare în acest sens, dacă există și alte condiții legate de un temperament sensibil sau de abuzul emoțional în copilărie. De aceea ea devine tot mai dificilă pentru că, după cuvântul părintelui Pavel Gumerov, „cu omul bolnav de slava deşartă, narcisist, lăudăros, este foarte greu să comunici, deoarece comunicarea presupune prin definiţie că avem ceva comun cu interlocutorul, iar pe el îl interesează numai propria persoană. Eul lui, egoismul lui este mai presus de orice. În vorbirea lui, cuvintele eu, mie, meu ocupă locul de frunte”.

Este și mai greu când, pe lângă efectele căderii din Rai și evaluarea defectuoasă, se adaugă exemplul părinților care aruncă vina pe școală, profesori și sistem pentru rezultatele slabe ale elevilor, ba chiar îndrăznesc să solicite modificări de note sau să reclame profesorii, că doar elevul nu trebuie traumatizat dacă i se spune că a greșit. Vorba maicii Siluana: „«Sunt frumos și deștept, dar n-am noroc». Aceasta este lipsa de noroc a narcisistului, a aceluia care se oglindește, își vede propria imagine ca să se admire și nu ca să-și corecteze ținuta”. Desigur, tonul face muzica, dar adevărul trebuie spus. Altfel, deja vedem, după observația părintelui Grigore Dinu Moș, că „în lumea de astăzi este o adevărată epidemie de narcisism. E plin de oameni cu această tulburare și principalul simptom este că nu-și pot asuma nici o vină”. Nimic nou. Și Adam a dat vina pe Eva, iar Eva pe drac. După cuvântul părintelui, este foarte greu să trăiești lângă narcisiști, pentru că „ești mereu vinovat de orice și niciodată el nu este vinovat”.

Oglindă, oglinjoară

Îndrăgostit de sine și neputându-se atinge niciodată în luciul nestatornic al apei, Narcis a sfârșit tragic, pentru că a avut parte de o oglindă greșită. Luciul apei arată caracterul schimbător al oglinzilor cotidiene, întruchipate astăzi de telefon și de rețelele de socializare, care propun tinerilor standarde de frumusețe fizică și morală artificiale, care conduc spre narcisism și/ sau spre anxietate. Este de notat și că homosexualitatea este o formă de narcisism, ca expresie a îndrăgostirii de propriul sex. Societatea în sine nu face decât să adâncească problema.

Mai multe studii recente, publicate în „Frontiers in Human Neuroscience” și „Journal of Research in Personality”, au arătat că persoanele cu narcisism subclinic, făcând constant selfie-uri, postându-și gândurile sau detaliile despre viața personală, sunt mai predispuse să devină dependente de rețelele sociale. Like-urile permit autosatisfacția, inclusiv în cazul narcisismului comunitar (un fel de complex al eroului), reducând suferința din viața reală.

Într-o carte de referință pentru astfel de pro­bleme, „Cum să ne purtăm cu persona­litățile dificile”, François Lelord și Christophe Andre arătau că, deși „un pic de narcisism poate constitui un avantaj decisiv într-un climat de competiție”, narcisicul are sentimentul că este excepțional, „este extrem de preocupat de înfățișare și de vestimentație, iar în relațiile cu ceilalți se așteaptă la atenție, privilegii, (…) îi exploatează și îi manipulează pe ceilalți pentru a-și atinge scopurile”, este lipsit aproape complet de empatie.

Un caz tipic este mama vitregă din povestea „Albă ca Zăpada”, magistral interpretată în cheie creștină de părintele Claudiu Melean. Lumea căzută (mama vitregă), privindu-se într-o oglindă fermecată (poate conștiința), vede că sufletul purtând haina botezului (Albă ca Zăpada) este mult mai frumos și decide să îl ucidă. Dar pădurarul (duhovnicul) îl eliberează în pădure (loc de isihie), unde găsește casa celor șapte pitici (cele șapte Sfinte Taine sau cele șapte daruri ale Sfântului Duh), pe care sufletul curat este chemat să îi îngrijească. Lumea, la fel ca în Rai, oferă mărul otrăvit al păcatului și sufletul (când piticii, adică darurile Duhului Sfânt nu sunt acasă) mușcă din el, căzând într-un somn de moarte.

Cea mai mare poruncă

Da, omul se caută pe sine, intuiește singularitatea eului, are dorința de a se descoperi în unicitatea lui, trup și suflet, de a intra în taină, căci este o minune să poți să fii, să poți să spui eu. Dar nu se va descoperi privindu-se pe sine, ci pe ceilalți. După cuvântul părintelui Constantin Coman, „până a se inventa oglinda, ne oglindeam unul în chipul celuilalt. Vă dați seama? Și atunci vedeai: dacă atunci când apar eu chipul celuilalt se luminează, înseamnă că sunt o apariție plăcută, dacă atunci când apar eu chipul celuilalt se întunecă înseamnă că sunt o apariție neplăcută”. Pentru că în celălalt se vede sufletul. Și în amândoi, chipul lui Dumnezeu. De aceea în Sfântul Munte nu există oglinzi, după cuvântul părintelui Theologos, „oglinda duce într-adevăr la această însingurare (…) și asta este coloana vertebrală a omului păcătos, iubirea de sine”.

În final, problema narcisismului este una duhovnicească. În Terapeutica ortodoxă a lui Jean Claude-Larchet, îndrăgostirea de sine poartă un nume: „filautia”. Ea „este privită de mulți Părinți drept izvorul tuturor răutăților sufletului, maica tuturor patimilor și, în primul rând, a celor trei patimi de căpetenie, din care se nasc toate celelalte: gastrimarghia, arghirofilia și chenodoxia”. Pe acestea le-a biruit Hristos în Muntele Carantaniei și le poate birui orice suflet botezat dacă, în loc să se îndrăgostească de sine, se îndrăgostește de Domnul. El este singurul Prinț care va ridica din moarte sufletul otrăvit de păcat. De aceea a fost nevoie de o poruncă, singura care îl poate scoate pe om din moartea iubirii de sine: porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Și ca un criteriu că sufletul a fost înviat de Prinț rămân cuvintele părintelui Ieronim: „Cum îți dai seama că ai parte de slava dumnezeiască? Te vezi ultimul om”.