Incinerarea desconsideră demnitatea trupului

Săptămâna trecută a fost condus spre a fi îngropat trupul artistului Cristian Paţurcă. Cel care a cântat spiritul de libertate al demonstraţiilor din 1990 a murit cu dorinţa ca trupul lui să fie incinerat şi cenuşa să fie depusă la baza troiţei din Piaţa Universităţii. Deoarece familia s-a opus acestei ultime dorinţe, cantautorul cunoscutului "Imn al golanilor" a fost înmormântat pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, alături de Valerian Sterian şi Florian Pittiş.

Incinerarea reprezintă reducerea la cenuşă a trupului. Deşi a fost practicată şi în vechime, studii arheologice au stabilit că ea nu este anterioară înhumării, fiind mult mai puţin răspândită. România a fost prima ţară din sud-estul Europei şi a doua majoritar ortodoxă în care s-a deschis un crematoriu. Încă din 1928, anul înfiinţării crematoriului din Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărâri sinodale, a respins practica incinerării, rânduind ca "celor care au fost incineraţi sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte". Deşi au trecut mai bine de 80 de ani de la luarea acestei decizii, Biserica îşi păstrează dezaprobarea faţă de această practică ce atentează la fiinţa tradiţională românească.

Incinerarea este străină de viaţa în Hristos

Aparent paradoxal, într-o lume cu o cultură accentuat materialistă, se invocă motive spirituale pentru acţiuni dorite a fi emancipate. Cei care promovează incinerarea o fac pentru presupusul ei caracter de demnitate, modernism, etică sau estetică. Prin distrugerea trupului se vrea o accentuare a caracterului spiritual al omului şi un manifest al libertăţii de acţiune.

Ieşirea demnă din această viaţă, care ar fi favorizată de incinerare, contrastează cu caracterul distructiv al focului folosit pentru arderea gunoaielor şi lucrurilor fără folos sau infecte. Dacă se doreşte înlăturarea unor lucruri rele sau nefolositoare pentru a se ajunge la esenţă şi la bine, aşa cum susţin adepţii incinerării, această "purificare" nu poate fi realizată prin incinerare, unde rămâne doar cenuşa, un material amorf, nefolositor, martor al holocaustului trupului. Romanţarea ultimei amintiri pământeşti nu poate şterge amprenta întregii vieţi şi ar putea fi privită ca o consolare doar pentru atei. Pentru creştin însă, moartea nu presupune o despărţire, ci apariţia unui alt plan de comuniune. Prin plecarea unui suflet la Hristos nu se produce o rupere a lui de realitatea acestei lumi, ci doar o modificare a raporturilor de vieţuire. Comuniunea cu rudele sau prietenii decedaţi se face atât prin slujba înmormântării, această conducere specială spre cimitir, "dormitorul" în care trupul îşi aşteaptă învierea, dar şi prin rugăciunile speciale sau particulare, milostenii nominale şi, într-un mod cu totul special, în cadrul Sfintei Liturghii, în care vii şi adormiţi se împărtăşesc de bucuria şi viaţa divină.

Uneori chiar şi unii dintre aleşii ţării invocă motive financiare în favoarea incinerării. Aceste motive nu sunt justificate, deoarece, pentru cazuri sociale, statul acordă un ajutor bănesc pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare, în conformitate cu prevederile Legii 416/2001, cap. IV, art. 28, alin. 4.

Biserica nu condiţionează pe nimeni să fie înhumat sau incinerat. Fiecare om are dreptul la această alegere. Însă cel care vrea şi se numeşte creştin trebuie să înţeleagă şi să depăşească anumite stări emoţionale sau piedici financiare pentru a se putea bucura şi a se împlini cu adevărat, ştiut fiind faptul că regulile duhovniceşti ale Bisericii sunt tocmai pentru a favoriza o dezvoltare normală şi armonioasă a caracterului persoanei umane. Ele nu sunt ilogice şi nici absurde, dar trebuie gândite şi reflectate pentru a li se putea afla sensul.

"Ia aminte la demnitatea şi nobleţea ta!"

Omul este o fiinţă psihosomatică - alcătuit din trup şi suflet. El nu este complet atunci când îi lipseşte una dintre "componente". De aceea omul moare când sufletul se desparte de trup, urmând ca la sfârşitul veacurilor, iarăşi trup şi suflet, om complet să învieze pentru a primi ce şi-a dorit.

Trupul are aceeaşi valoare ca şi sufletul. Întreaga tradiţie ortodoxă proclamă caracterul nobil pe care îl deţine trupul prin natura sa. El nu este o temniţă, un loc de exil pentru sufletul nemuritor, dar păcătos. Ci trupul este minunat prin însăşi alcătuirea lui. Sfântul Macarie Egipteanul, referindu-se la omul întreg, trup şi suflet, îndeamnă: "Ia aminte la demnitatea şi nobleţea ta!". El se face ucenic al Sfântului Apostol Pavel, care numeşte trupul "templu al Duhului Sfânt". Dumnezeu cel mai presus de materie alege şi Se face om, primeşte trup omenesc în persoana lui Iisus Hristos, arătând valoarea şi demnitatea trupului.

Atitudinea de nimicire a trupului după moartea omului porneşte din păreri potrivnice logicii divine. Dintr-o aparentă evlavie, omul tinde să spiritualizeze binele şi să demonizeze materia, uitând de faptul că toată creaţia a fost făcută "bună foarte" (Fc. 1, 31). Asocierea păcatului cu trupul este o atitudine puritanistă, străină de duhul Ortodoxiei. Păcatele pot fi atât trupeşti, manifestându-se prin trup, dar şi sufleteşti, când îşi au originea în suflet, toate fiind consecinţe ale naturii umane căzute.

Dacă cineva nu-şi îngrijeşte, nu-şi respectă şi preţuieşte trupul care îl reprezintă şi îl manifestă, nu-şi poate iubi şi preţui nici sufletul pe care nu-l vede şi nu se supune simţurilor materiei. Din punct de vedere chimic, trupul uman este o soluţie de apă cu diferite săruri şi minerale. Dar această "saramură" este templu al lui Dumnezeu, este locul cel mai de preţ şi dorit de Însuşi Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune că "de vei privi doar la fire, (omul) este nimic şi vrednic de nimic, iar de vei privi la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul!".

Atitudinea de dispreţ faţă de trup ce o presupune incinerarea se înscrie în falsa evlavie ce a tulburat Biserica de-a lungul istoriei. Această atitudine a variat de la a nu crede că Dumnezeu Se poate naşte din Fecioară devenind om complet cu trup, suflet şi voinţă umană, la aceea de a nega petrecerea lui Dumnezeu în icoanele Sale, în sfinţi şi moaştele lor, în trupul uman.

Rata incinerării depăşeşte 70% în unele ţări

Abandonată odată cu încreştinarea popoarelor lumii, ideea de a reintroduce cremaţiunea apare în timpul Revoluţiei franceze, când se dorea o emancipare de la înhumare, practica exclusivă a Bisericii. Urmează ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să se invoce motive igienice, mai multe congrese medicale pronunţându-se în favoarea incinerării. Întreţinerea precară a cimitirelor asociată cu o îngropare superficială a morţilor au dus la succesul propagandei făcute incinerării. În acest sens, pr. prof. Vladimir Prelipceanu afirma că "o tradiţie, o justiţie sau o religie care ar susţine şi ar apăra o practică dăunătoare şi distrugătoare sănătăţii şi vieţii nu poate fi nici naturală şi nici nu poate fi aprobată de Dumnezeu, ci trebuie să fie pusă pe seama slăbiciunilor omeneşti şi, ca atare, ele nu pot obliga nici conştiinţa individuală, nici pe cea colectivă". În ciuda faptului că nu s-a dovedit niciodată realitatea pericolului îngropării pentru sănătatea publică, atunci când aceasta era executată potrivit măsurilor igienice şi sanitare, s-a ajuns ca astăzi, rata incinerării să depăşească 70% în ţări ca Elveţia, Suedia sau Marea Britanie.