Îndreptățiri lipsite de îndreptare

În fiecare zi regăsim duhul în­drep­tățirii prezent în conver­sa­țiile pe care le purtăm, în știrile pe care le ascultăm, în textele pe care le citim. Vinovații sunt întotdeauna alții, niciodată noi înșine. Justificarea păcatului nostru însă nu ne eliberează de povara lui, doar netezește calea repetării lui într-o formă mult mai rea și mai greu de îndreptățit.

Sintagma „Cine se scuză se acuză”, care nu trebuie confundată cu cererea sinceră a iertării pentru relele săvârșite, face referire tocmai la păcatul îndreptățirii, care tinde să acopere orice patimă proprie prin recursul la argumente fără acoperire. Un om care-și justifică astăzi un păcat „mic” va ajunge în timp să-și scuze patimi din ce în ce mai grele. De asemenea, trebuie să remarcăm că este greu de suportat sufletește să auzi cu câtă ușurință își acoperă unele persoane comportamentul greșit, ba mai mult,  au îndrăzneala să arunce vina asupra celor din jur chiar și atunci când este clară responsabilitatea lor. Treapta cea mai urâtă a propriei îndreptățiri se consumă a­tunci când vina este pasată unei persoane total nevinovate. Acesta este stilul brevetat de arhiereii, fariseii și cărturarii care, din invidie și răutate, fără a-și recu­noaș­te nici o clipă patimile și căderile sufle­tești, L-au învinovățit de multe păcate tocmai pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Unul fără de păcat. Astfel, avem două extreme: oamenii care își scuză orice și oamenii care nu își scuză nimic, doar aleg să arunce toată responsabilitatea pe umerii altora, fără a-și asuma nimic. Ambele categorii ajung, însă, să fie receptate de cei din jur drept ceea ce și sunt: oameni nea­su­mați. Cred că autorul francez Henry de Montherlant avea dreptate când afirma: „Nu știu ce este mai rău: persoane care nu se scuză sau persoane care se scuză timp de cinci minute” (Henry de Montherlant, Carnete, trad. de Ion Crețu, Irina Mavrodin și Ileana Can­tuniari, București, Ed. Institutului Cultural Român, 2011, p. 621).

Decimarea responsabilității

În Roma antică dăinuia un obicei primitiv, dar care explică în mare măsură de ce armatele romane luptau până la epuizare pe câmpul de bătălie și se retrăgeau arareori și doar în mod organizat. Astfel, fuga lașă de pe câmpul de luptă sau nesupunerea erau privite drept cele mai mari eșecuri dintre toate și, nu în puține rânduri, se apela la ceea ce se numește „decimare”. Soldații cohortei sau ai legiunii respective erau adunați și trebuiau să extragă din săculețe pietre de culoare albă sau neagră. La fiecare nouă pietre de culoare neagră era și una de culoare albă. Apoi erau așezați în grupuri de câte zece persoane după extragere, astfel încât acestea să cuprindă o persoană care extrăsese o piatră de culoare albă. Ceilalți nouă primeau bâte și îl executau pe colegul lor, care avusese neșansa de a extrage piatra de culoare diferită de a lor. Nu am relatat acest fapt istoric pentru a-l considera drept un model sau pentru a înfricoșa pe cineva, ci pentru a observa că, astăzi, oamenii responsabili sunt așezați în mijloc și „decimați” de cei care nu își asumă nici o responsabilitate pentru faptele lor rele. Noi trăim astăzi o decimare a responsabilității proprii. Cu fiecare moment în care păcătuim și nu recunoaștem vina pe care o avem, ne distrugem propria asumare și, în timp, vom ajunge să o afectăm și pe a celorlalți care fie ne vor lua drept model și vor ajunge să-și îndreptățească și ei păcatele, fie vor fi culpabilizați pentru vina pe care noi trebuia să o asumăm de prima dată. Oricum ar fi, asumarea responsabilității decade până la nulitate, iar o societate lipsită de oameni asumați este una în care autoritatea și ierarhia, dar și unitatea pe termen lung ajung în pericolul de a fi tot mai erodate. De altfel, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul mărturisea cu amărăciune că „nu există un izolator mai puternic pentru harul lui Dumnezeu ca îndreptățirea de sine” (Sf. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhov­nicești, Vol. III. Nevoință duhovnicească, trad. de Ieroschim. Ște­fan Nuțescu, București, Ed. „Evanghelismos”, 2003, p. 90). Iar atunci când harul Duhului Sfânt este alungat din mijlocul oamenilor prin această continuă îndrep­tățire, societatea trăiește o diso­luție tot mai amplă, o dezbinare care poate lua proporții nebănuite înainte.

Adevărata îndreptare înseamnă asumarea greșelii

Pentru a ne îndrepta sufletește în adevăratul sens al cuvântului este necesar, în primul rând, să recunoaștem atunci când greșim. De exemplu, atunci când mergem să ne spovedim propriile păcate, să nu încercăm să justificăm nimic. Trebuie doar să le mărturisim așa cum s-au petrecut, fără a încerca să culpabilizăm și alte persoane. Este un păcat să încercăm să aruncăm propria noastră vină asupra celor din jur și, în felul acesta, doar ne vom mări durerea și vătămarea sufletească, fiind, în același timp, tot mai îndepărtați de posibilitatea vindecării și a dobândirii iertării. Totodată, nu putem să așezăm responsabilitatea doar în seama celui rău care ne ispitește. Diavolul nu are putere și asupra voinței noastre, iar, fără implicarea acesteia, săvârșirea păcatului este, practic, imposibilă. Cel care se consideră pe sine drept își caută întotdeauna justificări: ceilalți sunt de vină!, diavolul este de vină!, dar el, personal, nu-și asumă nimic. Sfinții Varsanufie și Ioan din Gaza îi spuneau unui credincios care suferea de această patimă a îndreptățirii: „N-a murit în tine ispita de a te socoti drept (de a te justifica). Și nu-ți iei osteneala de a te feri de această patimă. Osândește-te pe tine și osândirea altora va pleca de la tine” (Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, (Filocalia, 11), trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2009, p. 186).

Medicamentul osândirii de sine trebuie unit, însă, și cu leacul de primire a sfatului duhovnicesc. În general, oamenii care se îndrep­tă­­țesc aleg să își împlinească propria voință întru toate, în timp ce persoanele care nu suferă de această patimă sunt mult mai deschise față de îndemnurile celorlalți și pot asculta un sfat bun. Cuviosul Isaia Pustnicul spunea: „Este un lucru mare pentru om să-și lase voia și îndreptățirea sa, pe care o socotește că e conformă cu Dumnezeu, și să păzească cuvântul celui ce-l învață după voia lui Dumnezeu” (Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte (Filocalia, 12), trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Bucu­rești, Ed. Humanitas, 2005, pp. 87-88).

Într-un cuvânt, găsește calea de a nu mai căuta justificări pentru răul pe care-l faci, pentru ca acesta să nu se înstăpânească peste inima și mintea ta. Osândește-te doar pe tine și ascultă de sfatul duhovnicesc al celor încercați și vei găsi odihnă sufletului tău rănit de păcat și patimi.