Îngerii căzuţi şi rolul lor în căderea omului şi în susţinerea răului în lume

Duminica a zecea după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

[…] Mărimea răului din lume şi din om nu s-ar putea explica nu­mai din libertatea umană. Da­că vrem o explicaţie, care ţine sea­ma de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al rea­li­tăţii, care copleşeşte orice spe­ran­ţă a omului de a scăpa de el prin libertate, trebuie să admi­tem ca origine suplimentară a ră­ului libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul u­man, capabile de un rău cu mult mai mare; dar, totuşi, nu o origi­ne a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci a­ceas­ta n-ar mai face posibilă mân­tuirea lumii de rău şi Dum­nezeu nu ar mai fi Dumnezeu.

Deşi sunt unii oameni care re­u­şesc să nu fie subiecte ale ră­u­lui, în practică, mulţi din ei ră­mân subiecte ale lui. Ni se pare un fapt incontestabil că acest rău e mai mare decât suma re­le­lor pe care şi le fac oamenii, că e­xis­­tă nişte amplificatori mai presus de oameni ai răului făcut de oa­meni, în aşa măsură că ei nu pot scăpa de el numai prin ei în­şişi. Firele de rău cu care se lea­gă oamenii unii pe alţii sunt ră­su­cite şi îngroşate până la a al­că­tui un complex de legături de nedesfăcut.

Cu alte cuvinte, răul manifes­tă proporţii şi puteri care nu pot fi explicate numai din libertatea noas­­tră. Dar, pe de altă parte, o­mul poate ţine în frâu răul şi se poa­­te izbăvi de el aproape în în­tre­gime, ca subiect care îl să­vâr­şeş­­te, dar nu numai prin efortu­ri­­le sale, ci prin eforturile sale a­ju­­tate de puterea lui Dumnezeu. Deci răul nu se dovedeşte de ne­în­­vins de către om în calitatea de subiect făptuitor al lui.

Chiar câtă vreme este stăpâ­nit de rău, omul aproape totdea­u­na mai păstrează în el resturi de bine, rezistente îm­potriva ră­u­­lui, puteri de întoarcere spre bi­­ne, puteri de frâ­nare a răului şi de căinţă pentru el. Credinţa creş­­tină con­sideră că numai du­hu­­rile demonice nu mai păs­trea­ză în ele nici un rest de bine. Ră­ul le-a devenit „o a doua natură”. Dar chiar răul produs de du­hu­ri­le mai puternice apare ca a­vând totuşi originea în liberta­tea, şi nu în fiinţa lor, ca unul ce es­te consimţit neîncetat de liber­ta­­tea lor. Aceasta ne dă să în­ţe­le­gem că, chiar dacă toţi oamenii ar înceta să devină subiecte ale ră­ului, răul tot ar sufla asupra vie­ţii lor din alte izvoare volun­ta­re mai presus de ei. Dar pu­tin­ţa oamenilor de a se elibera de ca­litatea de subiecte ale răului a­rată în acelaşi timp că răul de ca­re ar suferi nu ţine de esenţa re­alităţii, ci vine din libertatea u­nor fiinţe mai puternice.

Tocmai prin faptul că răul nu ţi­ne de esenţa realităţii, de ens, sau de esenţa unei părţi a re­­a­li­tă­­ţii (ceea ce în fond ar com­­pro­mi­­te iremediabil toată re­­alita­tea, căci nu se poate se­pa­­ra o par­te a realităţii de al­ta), se do­ve­deşte ca nedatând din eterni­ta­­te şi având în el o a­numită slă­bi­ciune.

Pe de altă parte, răul care doa­re şi care chinuieşte cel mai mult este răul produs de o per­soa­nă prin libertatea ei. Răul fi­zic, sau răul făcut fără voie, nu doa­re atât de mult pe cel care-l su­feră, cum chinuieşte pe cineva cel pe care-l să­vârşeşte, prin con­şti­inţa că ar fi putut să nu-l facă. Ră­ul ca fatalitate fizică (moarte, boa­lă, cutremure), sau ca produs al unor forţe superioare, sau ca ur­mări ale răului săvârşit, poa­te susţine un sentiment al tra­gi­c­u­lui şi poate fi suportat ca o cru­ce, cu o răbdare care fortifică spi­ritual şi mântuieşte. Numai ră­ul săvârşit intenţionat de o per­soană pro­duce în cel ce-l su­fe­ră o durere morală, un sentiment de nedreptate, de neîn­ţe­le­ge­re, iar în făptuitor, chinurile re­gre­tului, sau o alterare mo­ra­lă, când lipsesc aceste chinuri.

Toate acestea confirmă învă­ţă­tura creştină că răul, în pro­por­­ţia lui mai mare decât cea e­x­pli­­cabilă prin libertatea umană, îşi are originea în decizia liberă a unor spirite crea­te, care la în­ce­put au fost bune.

Puterea şi slăbiciunea răului, sau a duhurilor care susţin răul

Dar explicarea răului prin li­bertatea personală nu expri­mă de­cât un aspect al lui, nu şi ce­lă­lalt aspect, care se în­tăreşte şi mai mult după ce răul s-a instalat în existenţă.

Răul nu e numai un act al li­ber­­tăţii lipsit de conţinut, ci un act al cărui conţinut constă în­tr-o folosire a puterilor na­turii u­ma­ne, dar contrar acestei naturi. Sfântul Maxim Măr­tu­ri­si­to­rul zice: „Răul este abaterea lu­crării puterilor sădite în fire de la scopul lor, şi altceva nimic. Mai ales după ce s-a produs, sau cei ce l-au produs s-au obişnuit cu produ­cerea lui, răul în­mul­ţeş­te slăbiciunea firii, sau a puteri­lor ei, sau deprinderea folosirii lor contrar firii. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necu­nos­când pe Dumnezeu, acela şi-a a­mestecat cu încăpăţânare răul în toată simţirea şi în toată pu­­terea cugetătoare şi aşa a îm­bră­ţi­şat cunoştinţa compusă şi pier­ză­toare, producătoare de patimi, a celor sensibile” ¹. Răul în­seam­nă astfel şi un minus în existen­ţă, un minus care creşte conti­nuu. Văzând acest aspect, Sfinţii Părinţi au spus că răul este o non-existenţă, sau o existenţă fă­­ră consistenţă. Nu e o lipsă to­ta­­lă a exis­tenţei, ci o ştirbire, o slă­­bi­­re esenţială a ei, o lipsire de ce­ea ce constituie cu adevărat su­­por­­­tul existenţei. Prin aceas­ta, ră­­ul intrat în existenţă strâm­bă fi­inţa acesteia şi în felul acesta o slă­beşte. Totuşi această strâm­ba­­re şi slăbire îşi au originea în libertate, iar durata, în con­sim­­ţirea liber­tăţii. Nu e instalat în fiinţă fără libertate şi nu se men­ţine fără consim­ţă­mân­tul ei. De aceea se poate spu­ne în a­ce­laşi timp că răul nu iz­vorăşte din fiinţă şi nu e legat de ea. Prin voinţă, fiinţa poate fi tămă­du­i­tă, dar numai prin voinţa a­ju­­tată de harul lui Dumnezeu, ca­re e un act al voinţei Lui, cu iz­vo­r­ul în fiinţa Lui, care nu se poa­te strâmba sau slăbi.

Această strâmbare sau slă­bi­­re a naturii umane se arată în pa­­siunile produse de actele con­tra­­­re binelui, adică lui Dum­nezeu. Aceste pasiuni stăpânesc pe om, arată o natură slă­bi­tă, în ca­re se mişcă porniri pe ca­re o­mul nu le poate stăpâni. A­cesta e rezultatul răului. Dia­vo­lul are şi el o ast­fel de pasiu­ne. Ea nu e tru­pească, ci pur spi­rituală. E la în­­ceput pasiu­nea mândriei, apoi a urii faţă de Dumnezeu şi de oa­meni.

Dar paradoxul răului stă, pe de o parte, în înverşunarea acestor pasiuni, pe de alta, în slăbi­­ciu­­­nea celui stăpânit de ele. El nu poa­te scăpa de ele, de forţa lor. Dia­volul nu poate scăpa deloc, o­mul poate scăpa numai prin aju­to­­rul harului dumnezeiesc. E un a­mestec ciudat de slăbiciune şi de voinţa de a rămâne în ea. Iar slă­biciunea are în ea un amestec de violenţă. Slăbiciunea constă în faptul că cel robit ei nu poate scă­pa de pasiunile lui, nu mai are tăria să lucreze altfel. In­vi­di­osul nu poate scăpa de invidie, nu vede ceea ce e bun în cel invi­di­at. Răul e o neputinţă violen­tă, sau a violenţei, nesigură de existenţă.

În pasiuni şi în violenţa lor e în acelaşi timp o slăbire a carac­te­r­ului de persoană şi o accentuare a caracterului de natură. Dar nu e vorba de natura natu­ra­­lă, ci de o natură numită aşa pen­tru că nu se lasă condusă de li­bertatea pusă în lucrare de per­soană. Animată de spirit, na­tu­ra omului e o natură a persoa­nei, a libertăţii, e natura ipos­ta­zi­ată. Pa­siunile reprezintă o ie­şi­re a naturii din puterea stării de­­pline de persoană: a libertăţii, a subzistenţei ei depline. Omul ca­re nu mai e uman în întregime a devenit inuman, pentru că a de­­venit în parte impersonal, pen­tru că această natură a lui nu mai e deplin consistentă, a­di­că în deplină comunitate cu na­tu­­ra din celelalte persoane, na­tu­ra per­sonalizată simte în ea pu­­terea care-i vine din relaţia de­plină cu natura din celelalte per­soane, pentru că poate fi prin a­ceasta izvorâtoare şi primitoa­re continuă de acte şi gân­duri noi, generoase şi bune, şi în a­ce­laşi timp originale, pentru că în fiecare persoană ea îşi găseşte o ex­presie ori­ginală, stând în a­ce­laşi timp în comuniune cu cele­lal­­te per­soane.

Această natură e profund u­ma­nă şi creatoare, prin deschi­de­rea ei, prin reciproca îm­bo­gă­ţi­re a ei în relaţiile pozitive dintre persoane.

Când natura a căzut în toţi la sta­rea aceasta de nede­plină per­so­­nalizare, ea s-a rupt în bucăţi ca­re nu comunică deplin între ele, în indivizi care se exclud şi nu se îmbogă­ţesc, ci rămân şi se a­fundă tot mai mult într-o să­ră­cie ego­istă, fiecare tinzând să-l a­ne­xeze pe celălalt, ca să se îm­bo­­găţească cu ceea ce are acela, fă­ră voia aceluia. Căci ten­dinţa a­ceasta a unuia provoacă a­ce­eaşi tendinţă în ceilalţi, deci o lup­tă generală între ei şi o slă­bi­re generală a naturii. Starea a­ceas­ta e proprie şi demonilor în cel mai înalt grad. Ei coexistă pen­tru că au nevoie să se chi­nu­ias­că unii pe alţii şi să lupte îm­po­triva celor buni, într-o coexis­ten­­ţă a luptei care a devenit o ne­cesitate pentru ei, atestând prin aceasta că nimeni nu poate trăi cu totul separat de cei ce au a­ceeaşi natură. „Aşa s-a tăiat fi­rea cea unică în nenumă­rate păr­ticele, şi noi, cei ce suntem de a­ceeaşi fire, ne mân­căm unii pe al­ţii ca reptilele şi fiarele”². Răul e violent nu în a zidi existenţa, ci în a o diminua şi distruge; e vio­len­ţa neputinţei de a se întări în e­xistenţă, violenţa lăcomiei de a se întări pe seama altora. E a­va­lan­şa prăvălirii spre nimic a u­nei realităţi, în căutarea în mod gre­şit a îmbogăţirii sale, e vio­len­ţa unei realităţi care vrea să se ţină în existenţă fără Dum­nezeu, izvorul existenţei, şi fără con­tribuţia voluntară şi iubi­toa­re a celorlalţi, pe care din mândrie nu o solicită. Dar prăvălirea îşi are cauza în voinţa liberă şi e sus­ţinută de aceasta. […]

Lucrarea duhurilor rele în lume

Dacă îngerii buni sunt aproa­pe de Dumnezeu, rânduiţi pe di­fe­rite trepte de apropiere de El, dar în acelaşi timp sunt aproape şi de oameni - dintre care cei mai buni se bucură de o sesizare mai ac­centuată a lor, duhurile rele sunt departe de Dumnezeu, dar sunt aproape de oameni, şi au o in­­fluenţă puternică asupra celor răi. Ei (demoni, n.r.) sunt sesi­zaţi nu numai de unii din cei răi, ci şi de unii dintre oamenii pro­gre­­saţi duhovniceşte. În pasiuni­le umane şi în relaţiile pa­sionale ale celor stăpâniţi de ele colcăie ca într-o mocirlă fierbinte şi pes­ti­lenţială aceste duhuri, care au în ele por­niri înrudite cu aceste pa­siuni, aşa cum îngerii au miş­cări curate înrudite cu virtuţile şi cu gândurile curate şi înalte ale celor buni. Dacă îngerii buni pot ancora statornic în trupurile în­frânate, dar mai ales în sufle­te­le bune şi în min­ţile lor curate, du­hurile rele sunt şi mai adânc an­corate în trupurile bântuite de porniri pasionale, în părţile in­ferioare ale lor, dar şi în min­ţi­l­e lor care uneltesc gânduri vi­cle­­ne, încorporările lor sunt mai vă­dite pentru că (demoni, n.r.) sunt mai apro­piaţi de lume, de oa­meni, pentru că oamenii stă­pâ­niţi de ei sunt mai mulţi, pentru că rolul lor e să pună de fapt stă­pâ­nire pe oameni, câtă vreme al îngerilor buni este să-i elibe­re­ze, să-i ajute să fie cu adevă­rat ei înşişi, în afară de orice mân­drie. Prezenţa lor (a demo­ni­lor) în cei stăpâniţi de ei se a­ra­tă şi în feţele lor întunecate, cris­pate, în râsul nestăpânit, în vor­be necontrolate, obscene, în fap­te nesocotite.

Dar pentru stăpânirea strân­să ce o pun pe cei pătimaşi se vor­beşte şi de un fel de posedare a acestora de către demoni, şi de un fel de încorporări, de apariţii ale lor. Această apropiere face ca pa­siunile produse şi susţinute de ei în unii oameni să şi le facă ale lor proprii. Pe de altă parte, în­tru­cât vor să atragă pasiunile u­nor oameni spre persoane şi lucruri, duhurile rele iradiază din a­parenţe atractive aşezate pe suprafaţa acelor persoane şi lucruri. Se vorbeşte astfel de du­huri prezente în apă, în foc, în bani, în lucruri frumoase, în per­soa­­ne de sex contrar.

Sfântul Apostol Pavel declară că aceste duhuri sunt răspândi­te în văzduh, adică în jurul nostru pretutindeni, că stăpânesc în­tunericul acestui veac, adică în­tind întunericul peste viaţa a­ceas­ta, opunându-se să stră­ba­tem la lumina de dincolo de ea, fă­când lumea netransparentă pen­tru noi (Ef. 6, 12). Ele ne lea­gă de suprafaţa lucrurilor, spun scri­erile ascetice, făcând-o fru­moa­­să, dar de o frumuseţe ne­spi­­rituală, netransparentă, sau în­făţişând-o ca pe ultima realita­te, nelăsându-ne să pătrundem la sensurile lor. Mântuitorul îl nu­meşte pe diavol „stăpânitorul lu­mii acesteia” (In. 12, 31; 14, 30; 16, 11). E vorba de lumea a­ceas­ta privită în ea însăşi, în su­pra­faţa ei opacă. Această su­pra­fa­ţă stricăcioasă, dar atrăgă­toa­re, o poate dărui Satana şi o pro­mi­te şi lui Hristos (Mt. 4, 9).

Mihail Psellos spune: „În felul a­cesta, demonii îşi fac convorbi­rea cu noi în chip ascuns, ca să nu simţim de unde ne este răz­bo­iul... Trupurile (încorporările, am zice noi) demonice, luând de la fiinţa lor imaginativă chipuri şi culori şi formele pe care le vo­iesc, le introduc în sufletul şi du­hul nostru şi ne înfăţişează prin a­ceasta multe lucruri, ne suge­rea­ză sfaturi, ne arată forme, ne îm­prospătează amintirile unor plă­ceri, chipuri de patimi, ne tul­bură adeseori în stare de ve­ghe sau de somn, uneori excită şi păr­ţile genitale ale noastre prin mân­gâieri, aprinzându-le spre por­niri erotice nebune şi nele­giu­­ite, iar adeseori iau în ajutor şi sucurile calde din noi”³. „In­tro­du­cându-se în duhul nostru ima­gi­nativ, întrucât şi ei sunt du­huri, emit cuvinte de ale patimi­lor şi plăcerilor.”⁴ Fiind duhuri, se introduc atât de intim în du­hul şi trupul nostru, că aproape îşi îmbină eul lor cu eul nostru, în­cât ne este greu să distingem ce este manifestarea noastră de ce este manifestarea lor. De ace­ea Părinţii cer atenţie şi o mare so­brietate la produsele imagi­na­ţiei, sau la „năluciri”.

Fiind apropiaţi de oamenii cu di­ferite pasiuni şi susţinându-le pe acestea, demonii au în ei ceva în­rudit cu aceste pasiuni. De ace­ea se deosebesc după cei stă­pâ­niţi de pasiuni diferite. Sfân­tul Ioan Casian vorbeşte de cele opt duhuri ale celor opt patimi (du­hul lăcomiei pântecelui, du­hul desfrânării, al iubirii de a­vu­ţie, al mâniei, al tristeţii, al trân­dăviei, al slavei deşarte, al mândriei)⁵. Dar ele lucrează într-o so­lidaritate, pentru că şi patimi­le se ţin în lanţ. Chiar mândria, ca­re pare patima cea mai spiri­tu­­ală, e produsul legării de su­pra­faţa lumii, de o nevedere a lui Dum­nezeu ca suportul personal in­finit al ei. Această vedere ar lua spiritului creat prilejul mândriei. Întristarea vine fără voia noas­tră aproape pe nesimţite, pen­tru nereuşita în lucruri lu­meşti de mai mare sau mai mică im­portanţă. Ea poate ajunge pâ­nă la disperare şi la sinucidere. Du­hul cel rău se apropie întâi ca o furnică, pentru a creşte încet, în­cet şi a deveni puternic ca un leu. Pe unii îi face muţi de în­tris­ta­re, pe alţii surzi la cuvintele al­to­­ra. Dar lucrează şi asupra tru­pu­­lui şi a lumii înconjurătoare, pro­ducând atracţii sau pagube în ea, ca să ne întristeze, ca să ne mânie, ca să slăbească cre­din­ţa în Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisito­rul spune: „Împărăţia vicleană şi pierzătoare a diavolului... a­ţâ­ţă puterea poftitoare ca să do­reas­­că cele potrivnice firii, în­dem­nând-o să aleagă cele sensi­bi­­le în loc de cele inteligibile; a­poi le răscoleşte iuţimea (mânia) ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârşit, învaţă ra­ţiunea să născocească difer­i­te­le moduri ale plăcerilor celor du­pă simţuri (ca să slujească ast­fel simţurilor). Cu un cuvânt ea aşază ca stăpân peste aceste pu­teri (ale sufletului) lucrurile sen­sibile, sau face să domnească pes­te facultăţile sufletului legea pă­mântului...” Diavolul „se as­cun­­de în chip nevăzut în în­fă­ţi­şă­rile lucrurilor sensibile şi chea­mă în chip amăgitor spre fie­care din ele dorinţele sufletului prin fiecare simţ”. El „face ca fi­ecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sen­sibile. Faţa diavolului este po­leiala plăcerii, prin care pune stă­pânire peste orice suflet ce se gră­beşte să o primească şi pre­ţu­ieş­te mai mult lucrurile sensibi­le care vrăjesc simţurile decât con­templarea celor inteligibile ca­re îngraşă mintea”⁶.

Lupta împotriva ispitelor du­hu­rilor rele cere subţirime (age­ri­­me, n.r.) pentru a le surprinde de la început, dar şi un efort în­cor­dat şi o tenacitate neobosită, pen­tru a nu ne lăsa luaţi în stă­pâ­ni­re de ele. Dar lupta aceasta n-o poa­te duce cu succes omul sin­gur. Pu­terea şi succesul ei îi vin de la tru­pul lui Hristos cel cu­rat şi iz­vor al puterii de cu­ră­ţie.

Dacă Satana a compromis tru­pul şi sensibilitatea lui uma­nă şi suprafaţa sensibilă a lumii, Hris­tos a restabilit valoarea lui şi a lumii sensibile. El a făcut su­fle­­tul purtător de dumnezeire şi prin aceasta a restabilit purita­tea trupului şi a sensibilităţii lui şi rolul lumii de a fi un (loc) trans­pa­rent al lui Dumnezeu. El a a­ră­tat că răul nu e legat în mod fa­­tal de trup şi de lume. El a res­ta­bilit în acelaşi timp pu­terea vo­inţei umane, de a ţine trupul ne­s­tăpânit prin sensibilitate de su­prafaţa lumii. Trupul şi sim­ţu­ri­le Lui au devenit în El ceea ce tre­buiau să fie, organ de sesi­za­re curată a lumii sensibile; iar a­ceas­ta, loc transparent al pre­zen­ţei lui Dumnezeu.

Dacă răul ar fi fost legat în mod fiinţial de trup şi de lume, în­truparea Fiului lui Dumnezeu nu ar fi avut nici un rost. La fel, da­că omul ar fi fost iremediabil lu­at în stăpânire de rău. Numai pen­tru că răul nu a fost legat e­sen­ţial de om şi de lume - şi pentru că răul nu s-a produs din ini­ţia­tiva exclusivă a omului, care nu a fost numai autor al răului, ci şi victimă pasivă a lui, pro­tes­tând prin ceea ce a rămas bun în el în mod neîncetat îm­po­tri­va răului spre care e ispitit - Fi­ul lui Dumnezeu S-a întrupat, a­v­ând putinţa să strice chiar prin trup lucrurile diavolului (1 In. 3, 8).

Pe de altă parte, un progres re­­al al nostru şi al relaţiilor noas­­tre cu semenii nu ne poate a­­du­ce decât lupta cu pasiunile, a­­jutată de harul lui Hristos, Ca­­re Se opune oricărei căderi a na­tu­rii Sale umane sub robia pa­siu­nilor.

 

Preotul profesor Dumitru Stă­­niloae, Teologia Dogmatică Or­­todoxă, vol. I, Editura In­sti­tu­tu­lui Biblic şi de Misiune Or­to­do­xă, Bucureşti, 2010, pp. 470-485. (Sublinierile din text a­par­ţin redacţiei)

 

Note:

¹ ‑Răspunsuri către Talasie, Fi­localia românească, vol. III, 8-9.

² Op.cit, p. 16.

³ ‑M. Psellos, Dedaemo­nu­mo­­peratione, P.G. 120,col. 848, 861.

⁴ Ibidem, col. 848.

⁵ ‑Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia ro­mâ­nească, I, p. 97, urm.

⁶ ‑Răspunsuri către Talasie, Fi­localia românească, III, pp. 200-201.