Îngerul în care se află numele Meu

Cartea Legământului din Ieşire 20:22-23 se încheie cu prezentarea rolului îngerului care are în el numele Domnului şi pe care Dumnezeu îl va trimite înaintea poporului (23:20-21), El Însuşi neînsoţindu-i pe israeliţi ca să nu-i pedepsească pe drum şi să-i piardă (Ieşire 33:2-3). Totuşi, în Isaia 63:9, Dumnezeu spune că i-a izbăvit pe israeliţi tocmai fără să trimită vreun înger, ci "faţa Lui i-a mântuit". Cum se împacă cele două variante şi cine este îngerul cu numele divin?

Mai întâi să analizăm textele care vorbesc despre înger. Mai întâi se precizează în Ieşire 14 că la exod, chiar înainte de trecerea prin Marea Roşie, "atunci s-a ridicat îngerul Domnului, care mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, şi s-a mutat în urma lor; şi s-a ridicat stâlpul cel de nor dinaintea lor şi a stat în urma lor. Astfel a trecut el şi a stat între tabăra egiptenilor şi tabăra fiilor lui Israel; şi era negură şi întuneric pentru unii, iar pentru ceilalţi lumină, noaptea, şi toată noaptea nu s-au apropiat unii de alţii" (vv. 19-20). Acest înger nu este prezentat anterior, ci aici apare pentru prima dată în naraţiunea Exodului. Rolul său constă în conducerea taberei israelite, el trecând în spate doar în acest caz excepţional pentru a proteja poporul de egipteni. Important de observat că lui i se asociază şi stâlpul sau coloana de nor (ebr. âamud âanan), care pe timpul nopţii luminează. Aceeaşi idee, dar din perspectivă total diferită, o întâlnim în Ieşire 13:21-22: "Iar Domnul mergea înaintea lor: ziua în stâlp de nor, arătându-le calea, iar noaptea în stâlp de foc, luminându-le, ca să poată merge şi ziua, şi noaptea. Şi n-a lipsit stâlpul de nor ziua, nici stâlpul de foc noaptea dinaintea poporului". Diferenţa majoră dintre cele două texte priveşte persoana însoţitorului, care conduce tabăra: îngerul după Ieşire 14:19-20, Iahve Însuşi după 13:21-22. Cine era deci până la urmă în fruntea lor? Se observă apoi că după Ieşire 13:21, Iahve este prezent chiar în stâlpul de nor sau de foc, fapt confirmat şi de alte texte. După Ieşire 14:24, "în straja dimineţii a căutat Domnul din stâlpul cel de foc şi din nor spre tabăra egiptenilor". De asemenea, în pustie, când stâlpul de nor se cobora şi se oprea intrarea Cortului, atunci Iahve grăia cu Moise, iar poporul, urmărind fiecare de la intrarea în cortul său, se scula şi se închina de la distanţă (Ieşire 33:9-10). Şi în Numeri 12:5, "S-a pogorât Domnul în stâlpul cel de nor" şi S-a oprit la intrarea în Cort, unde îi cheamă pe Aaron şi Mariam. Această tradiţie a stâlpului de nor şi a prezenţei lui Iahve în el, norul rămânând însă de fiecare dată la uşa cortului, apare menţionată şi în Numeri 14:14; Deuteronom 31:15, fiind cunoscută de altfel şi în afara Pentateuhului (cf. Psalmul 98:7; Neemia 9:12.19). Iahve sau îngerul? Dilema legată de persoana conducătorului taberei o regăsim în textele anunţate la început. În Ieşire 23:20-21, Iahve anunţă: "Iată Eu trimit înaintea ta pe îngerul Meu, ca să te păzească în cale şi să te ducă la pământul acela pe care l-am pregătit pentru tine. / Ia aminte la tine însuţi; să-l asculţi şi să nu-i fii necredincios, că nu te va ierta, pentru că numele Meu este în el". De aici s-ar înţelege că, pe tot cuprinsul călătoriei prin pustiu, însoţitorul nu va fi deloc Iahve, cum se afirmase în celelalte texte, ci îngerul care îi poartă numele. În Ieşire 32:34, rolul de conducător al taberei îl au Moise împreună cu îngerul, care desigur deţine întâietatea. Dumnezeu îi porunceşte: "Iar acum mergi şi du poporul acesta la locul unde ţi-am zis. Iată îngerul Meu va merge înaintea ta şi în ziua cercetării Mele voi pedepsi păcatul lor". Menţionarea îngerului apare chiar după episodul închinării la viţelul de aur, deci ca urmare a păcatului comunităţii. Iahve nu îi poate însoţi pe israeliţi din cauza păcatelor lor şi slăbiciunii, dar îl lasă ca locţiitor pe înger, iar El Însuşi vine doar "în ziua cercetării" (ebr. yom poqdi). Explicaţia mult mai limpede de acest tip se întâlneşte, chiar după câteva versete, în capitolul următor: "Eu voi trimite înaintea ta pe îngerul Meu şi va izgoni pe Canaanei, pe Amorei, pe Hetei, pe Ferezei, pe Gherghesei, pe Hevei şi pe Iebusei, / Şi te voi duce în ţara unde curge lapte şi miere. Dar Eu nu voi merge în mijlocul vostru, ca să nu vă pierd pe cale, pentru că sunteţi popor îndărătnic!" (Ieşire 33:2-3). Ultimul text rămâne cel mai categoric: Iahve nici nu poate fi în mijlocul Israelului, din cauza păcatului. Este un concept în totală contradicţie cu tradiţia şederii lui Iahve în Israel, de exemplu prin Cortul Sfânt, numit chiar mişkan, "locaş", de la verbul şakan "a locui" - cf. "Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor" (Ieşire 25:8); "Şi voi locui în mijlocul fiilor lui Israel şi le voi fi Dumnezeu" (29:45). Critica literară Cum se pot împăca tradiţii atât de diferite, chiar diametral opuse? În critica literară clasică, evident că aceste deosebiri erau interpretate ca indicând surse documentare diferite, pe care redactorii le-au compilat fără să uniformizeze prea conştiincios discrepanţele. De exemplu, Martin Noth consideră că prezenţa lui Iahve în stâlpul de foc ţine de Iahvist, pe când Elohistul o înlocuieşte în 14:19a cu îngerul. De altfel, Elohistul tinde să se detaşeze de antropomorfizările divine ale Iahvistului, insistând pe transcendenţa lui Dumnezeu, care vorbeşte omului nu direct, ci prin vis sau prin înger. Tradiţia locuirii lui Dumnezeu în Cortul Sfânt este cea mai simplu de decelat, fiind atribuită Codului Preoţesc (sursa sacerdotală), care se preocupă mult de cult şi sanctuar. Ce ne facem însă cu tradiţia îngerului care are în el numele divin? Noth ştie foarte bine că teologia numelui este centrală în Deuteronom şi în literatura deuteronomistă (cf. Deuteronom 12:5, locul pe care îl va alege Domnul să-Şi pună numele Său asupra lui). Noth este obligat să admită că Ieşire 23:20-21, cât şi 33:2-3 sunt pasaje deuteronomiste (cf. Das zweite Buch Mose. Exodus, Vandenhoeck & Rzuprecht, Göttingen, 1959, ATD 5, pp. 156, 208), ceea ce reprezintă o observaţie corectă, dar care, la urma-urmei, pune sub semnul întrebării chiar fundamentul ipotezei documentelor. Pentru că, dacă întâlnim pasaje deuteronomiste în afara cărţii Deuteronomului, care era echivalată cu una dintre surse, înseamnă că trebuie să vorbim, dincolo de surse, de redactări. Recent, Erhard Blum a concluzionat existenţa a două mari redactări, deuteronomistă şi preoţească, a Pentateuhului, iar în ultimul timp lumea academică s-a apropiat tot mai mult de acest tip de abordare, desprinzându-se treptat de ipoteza documentelor. Discutând pericopa de la începutul cap. 33, Blum observă că de fapt tradiţia despre înger nu neagă prezenţa divină, nici nu este un înlocuitor, ci mai degrabă prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului este interpretată limitativ (Studien zur Komposition des Pentateuch, de Gruyter, Berlin / New York, 1990, BZAW 189, p. 60). Nu este deci o discrepanţă între surse, cât o interpretare voită. Discutasem şi cu alt prilej despre variante aparent contradictorii după care subiectul este când Iahve, când îngerul Său. Interpretarea angelică şi hristologică La nivel teologic, discrepanţele devin purtătoare de sens, ca şi cum în paginile Scripturii există un dialog pe multiple voci în contextul formulărilor antinomice. Albul şi negrul se pot întâlni, lumina poate fi întuneric şi invers, nu în sensul relativizării morale, ci la nivelul profund epistemologic. În literatura apocaliptică, îngerul care are în el numele lui Dumnezeu a fost, se pare, identificat cu Mihail în cartea parabolelor lui Enoh, dar şi cu Iaoel în Apocalipsa lui Avraam (Darrell D. Hannah, Michael and Christ: Michael Traditions and Angel Christology in Early Christianity, Mohr Siebeck, Tübingen, 1999, WUNT II 109 pp. 51-54). În 1 Enoh 69:14-15, un înger căzut îi cere lui Mihail să-i spună numele divin ca să-l poată folosi în jurăminte, pentru că Dumnezeu îi încredinţase acestuia aka (probabil referire secretă la tetragramă, încifrată prin ghematrie) (cf. Apocalipsa lui Enoh, trad. R. Onişor, Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, pp. 104-105). Însă, la nivel duhovnicesc, deosebirea dintre Iahve şi îngerul în care se află numele divin se află în centrul preocupărilor care ţin de ceea ce se numeşte acum hristologia angelomorfică, adică fundamentul iudaic pentru identificarea lui Hristos la nivelul formal, ca reprezentare (morphe, "formă") cu îngerul Domnului. Dacă Hristos are numele dumnezeiesc de Domnul (gr. Kyrios), care corespunde lui Iahve/Adonai, El poate fi preînchipuit de îngerul numelui din Ieşire 23:20-21, care lucrează la fel ca şi Dumnezeu şi Îl face prezent în mijlocul poporului (cf. Charles A. Gieschen, "The Divine Name in Ante-Nicene Christology", în: Vigiliae Christianae 57, 2003, nr. 2, pp. 115-158).