Inimi arzând de dragostea pentru Biserică
În marile lucrări de teologie patristică se amintește și se prețuiește prietenia dintre doi părinți și teologi fundamentali pentru Biserică, Sfinții Grigorie Teologul și Vasile cel Mare, care a devenit model și sursă de ispirație pentru toate însoțirile și bunele relații dintre creștinii animați de idealuri înalte. Ei au întruchipat în mod deplin cuvintele testamentare ale Domnului Hristos: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).
Lumea în care au trăit Sfinții Grigorie Teologul și Vasile cel Mare a apus de mult. Reconstituirea acesteia se face prin dovezile arheologice și mărturiile scrise din acea epocă, dar și prin consultarea predaniei, a Tradiției bisericești. De asemenea, avem la îndemână și viața sacramentală a Bisericii, în special Sfânta Liturghie, care în mod mistic ne face contemporani cu sfinții amintiți. Același șuvoi al împărtășirii de Duhul Sfânt care i-a animat pe ei curge în viața Bisericii și din el ne adăpăm și noi ori de câte ori invocăm lucrarea Lui curățitoare și sfințitoare. De aceea, scrierile lor, sau despre ei născute în experiența Bisericii, ni se par familiare, și lumea lor nu mai este atât de îndepărtată, ci foarte aproape de noi, într-un fel la îndemână.
Meritul unei asemenea apropieri și înțelegeri firești față de sfinți îi revine și regretatului patrolog grec Stelianos Papadopoulos († 15 ianuarie 2012), cunoscut teologilor și credincioșilor din România atât prin intermediul a cel puțin două cărți despre cei doi sfinți amintiți, de popularizare, cât și prin conferințe memorabile susținute în țara noastră.
În lucrarea patrologului grec, „Vulturul rănit” (trad. pr. prof. dr. Constantin Coman, diac. Cornel Coman, Ed. Bizantină, 2002), am regăsit episoade interesante, care arată sensibilitatea sufletească a celor doi sfinți, dar și umanitatea lor, firescul unei vieți închinate lui Dumnezeu, dar și grija neostoită pentru edificarea Bisericii.
Întâlnirea cu tânărul Iulian
Un astfel de episod redă întâlnirea tânărului student Grigorie, la Atena, în vara lui 355, cu un „fecior de viță împărătească”, Iulian, ce va fi cunoscut în istorie sub numele de Apostatul. Patrologul grec redă însă și contextul care l-a condus pe Iulian la deznodământul pe care îl cunoaștem și pentru care el a rămas în infamie, ca aspru prigonitor al creștinilor. Papadopoulos spune despre Iulian: „S-a născut într-un mediu creștin, din moment ce era nepot al împăratului Constantin cel Mare. A fost nefericit însă din copilărie. Mama lui a murit în anul 336, când Iulian avea numai 5 ani. În anul următor, în Constantinopol, vărul său, împăratul Constanțiu, i-a ucis tatăl și rudele apropiate. Au scăpat el și fratele lui Gallos (n.n. - ucis și el ulterior de același împărat la Milano). Aceste evenimente au rănit profund sufletul micului Iulian, iar ceea ce a urmat, în loc să-i aline rănile, le-a adâncit”. Cruzimea lumii imperiale a născut resentimente adânci în sufletul lui Iulian, care a disprețuit creștinismul pentru păcatele celor care erau, într-un fel, exponenții lui la cel mai înalt nivel al imperiului și îi erau și cei mai apropiați din perspectiva rudeniei. El a alunecat treptat în lumea păgânismului.
Când s-a întâlnit cu el la Atena, tânărul Grigorie a avut o premoniție. „S-au întâlnit, au discutat despre profesori, și-au adus aminte despre Cezareea Capadociei, orașul pe care-l cunoscuse și Iulian... Relația lor nu a avut prea lungă întindere. Cei doi tineri constituiau două lumi complet diferite. Iulian dorea să fie generos, dar inima lui rămânea complet împietrită. Grigorie, poet cu gândire înaltă, a înțeles repede că ceva nu merge bine cu principele Iulian. A văzut că totul trăda la el lipsa de echilibru. Tânărul principe avea multe ticuri: mișca din cap ciudat, își ridica din când în când umerii care tremurau permanent. Ochii i se mișcau încontinuu în orbite și în adâncul lor aveau o strălucire stranie. Nu putea să stea într-un loc nemișcat. (...) Celor apropiați le prevestea lucruri rele despre principe: - Măcar să mă dovedesc mincinos, dar omul acesta este sămânță rea, va face mult rău”, descrie Stelianos Papadopoulos.
Pe malul râului Iris
În opoziție, însoțirea duhovnicească a lui Grigorie cu prietenul său Vasile arată o stare de grație, o lume optimistă și luminoasă, care se desfășura în apropierea râului Iris, unde timpul parcă se oprea în loc. Către anul 360, la îndemnul lui Vasile, ei sihăstresc în Pont, pe malul râului amintit.
Patrologul grec spune despre acest episod: „S-au îndeletnicit cu teologia. Acolo, Grigorie a alcătuit Filocalia lui Origen, iar Vasile o parte din scrierile sale ascetice. Fiecare cerea sfatul celuilalt în orice scria. S-au îndeletnicit, de asemenea, și cu lucrul mâinilor, pentru cele trebuincioase. Singuri tăiau lemne, singuri sădeau legume, singuri le udau, singuri își pregăteau puțină hrană. Ore de rodire duhovnicească și comuniune, și ore de liniște senină. Fiecare îl ajuta pe celălalt în dobândirea virtuții și în pătrunderea adevărurilor dumnezeiești. Fiecare se deda rugăciunii ore nesfârșite”.
Din cele expuse de patrologul grec am putea înțelege de ce Iulian a pornit cu atâta ură împotriva creștinilor, dar experiența lui Grigorie arată că omul are datoria să își cultive sufletul, să nu rămână influențat de experiențele negative, ci să caute lumina, devenirea în Dumnezeu. Justificările de genul că așa i-a fost dat, așa a ajuns, mediul l-a condus nu își mai regăsesc baza reală. Și în condițiile cele mai de jos ale unei vieți chinuite există nădejde și posibilitate de eliberare.
Loc de retragere pentru familia lui Vasile cel Mare
Sfinții Vasile și Grigorie au fost legați și de anumite locuri care azi ni se par legendare. Râul Iris este unul dintre ele. Aproape de acest râu, familia lui Vasile cel Mare avea o proprietate. Acolo, Vasile a crescut sub supravegherea mamei sale, Emilia, și a bunicii Macrina. La moartea soțului ei, mama lui Vasile, fiica mai mare, tot Macrina cu numele, și o servitoare s-au retras pe această proprietate pentru a duce o viață ascetică. Pe malul acestui râu, Vasile și Grigorie s-au retras, ducând o viețuire sihăstrească care-i va pregăti pentru lupta tumultuoasă pentru adevăr din postura marilor responsabilități pe care le vor avea în viața Bisericii. Râul Iris (azi Yeşilirmak) este o apă curgătoare în nordul Turciei. Are o lungime de 418 km, străbate munții Pontului și câmpia Themiscyra, vărsându-se în Marea Neagră, la est de Samsun.