Întâlnirea lui Saul cu Hristos
Saul era pe cale, de la Ierusalim la Damasc. Ce scop avea călătoria lui? „Mergeam la Damasc, spune el, cu putere şi însărcinare de la arhierei să aduc legaţi la Ierusalim - şi pe cei ce erau acolo... ucenici şi sfinţi...“ (Faptele Apostolilor 22, 5; 16, 10-12). Poate fi o mai tragică sfâşiere şi pervertire a conştiinţei mai mare decât aceasta? Fariseul Saul, în numele legii lui Dumnezeu, „suflă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului“ (Fapte 9, 1). Sfântul Ioan Hrisostom, în nemărginita-i dragoste pentru marele Apostol Pavel, îi remarcă aici zelul, evidenţiind drept „o dovadă a râvnei lui faptul că pleacă şi prin cetăţi străine“ (Faptele Apostolilor, Om. 19, 2). Saul va osândi mai târziu o asemenea râvnă pentru Dumnezeu, numind-o „râvnă fără cunoştinţă“ (Rom. 10, 2). Râvna se naşte din iubire. Dar iubirea însăşi fără lumina cunoştinţei devine oarbă, o vibraţie sentimentală deşartă, sau o pasiune fanatică. Aşa precum şi cunoştinţa, fără iubire, poate deveni trufaşă, fără milă, primejdioasă. Mântuitorul prevăzuse o asemenea alterare a spiritului, încât spune ucenicilor „că vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu“ (Ioan 16, 2).
Râvna viitorului apostol dezvăluie însă cu adevărat, în adânc, „focul“ viu al Duhului. Saul „nu putea fi căldicel“. Dumnezeu Se îndură de acest suflet ardent (pr. prof. Constantin Galeriu, „Convertirea Sfântului Apostol Pavel”, în Îndrumător Bisericesc Pastoral şi Patriotic, nr. 5/1988, p. 88).
„Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”
„Pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac?, iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci“ (Fapte 9, 4-6).
Dumnezeu intervine pe căi ştiute şi alese de El. Cât de puţin a durat acest dialog divin-uman! Dar eternitatea a intrat în timp şi a schimbat într-o clipă totul.
În sufletul lui Saul s-a produs un adevărat cataclism. Deodată, întrezăreşte că lupta lui nu e în slujirea Dumnezeului Celui viu, Dumnezeului vieţii. Existenţa lui trebuie să ia un sens, un curs nou. Are „ochii deschişi“, dar nu vede nimic. „Trei zile a fost fără vedere şi n-a mâncat şi nici n-a băut“. A petrecut cu Hristos, în duhul celor trei zile, „întru asemănarea“ crucii, morţii şi Învierii Lui.
Totul e revelaţie în acest eveniment. Mai întâi „lumina din cer“ ca de fulger, care îl învăluie strălucind orbitor. Apoi „căderea la pământ“. Cădere în care s-a prăbuşit trufia lui de fariseu. Numele de fariseu îl califica drept „desăvârşit“ şi „separat“, deosebit de alţi semeni. Dar, mai ales, vocea care i-a vorbit. Persoana, mesajul, cuvintele. Cine este Cel Care i-a rostit acel „cuvânt viu, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, cum va spune el mai târziu, care pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă“? (Evr. 4, 12). Cine este Cel Care l-a chemat pe nume, Care-l cunoaşte şi ştie că el, Saul, prigoneşte, face pe oameni să sufere, ucide? Răscolit, străpuns, aducându-şi aminte cum a strigat atunci, a întrebat: „Cine eşti, Doamne?“ „Tu mă cunoşti. Fă-mă să Te cunosc şi eu pe Tine, precum şi robul Tău Moise a dorit să cunoască Numele Tău” (Ieşirea 3, 13-15).
Şi Cel Care vorbea din norul luminat i-a răspuns, i S-a descoperit: „Eu sunt Iisus pe Care tu Îl prigoneşti! Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă“ - „Cum, Doamne, Tu eşti Iisus?“ Mulţime de mărturii se ivesc în memoria lui, care-l provoacă, îl silesc să tot întrebe: Tu eşti Acela pe Care-l vestesc Apostolii: Petru, Ioan? Tu eşti Cel despre Care Ştefan, mucenicul Tău, spunea în faţa Sinedriului: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu“ (Fapte 7, 56).
Doamne Iisuse, Tu eşti viu! Ai murit, dar ai înviat! Iar acum de unde mi-ai vorbit? Te-am auzit din mijlocul acelei lumini care cuprins. M-a pătruns, m-a rănit negrăit fără ca eu s-o pot atinge. Dar atunci, cum zici că Te prigonesc? Cum te pot prigoni eu pe Tine? Cum mă pot apropia eu de Tine, Cel neapropiat, Cel de neatins? Ce poate însemna acest cuvânt: „Mă prigoneşti“. Şi ce înseamnă celălalt cuvânt al Tău, care e tot atât de greu de înţeles: „Greu Îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă“. Mă previi cumva? - „Izbeşti, dar tot tu te răneşti“. Altfel spus: lovind în tine, mă lovesc pe mine. Cad peste Tine ca peste piatră şi mă sfărâm (Isaia 8, 15)... Ca vasul olarului. „Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui“, se ruga David (Ps. 7, 16). Cum te prigonesc fără ca să mă pot măcar atinge de Tine! Ce taină este aceasta? Şi ce „voieşti să fac, Doamne“. Iar Domnul i-a zis atunci: „Ridică-te şi mergi în Damasc şi acolo ţi se va spune despre toate ce ţi s-au rânduit să faci“ (Fapte 22, 10).
„Şi era în Damasc un ucenic anume Anania, şi Domnul i-a zis în vedenie: Anania! Iar el a zis: Iată-mă, Doamne. Şi Domnul a zis către el: Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe un om din Tars, cu numele de Saul; că iată se roagă... Mergi fiindcă acesta îmi este vas ales ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel... Şi a mers Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis: Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt. Şi îndată au căzut de pe ochii lui, ca nişte solzi, şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat“ (Fapte 9, 10, 11, 17, 18).
Au căzut solzii de pe ochii lui şi a văzut iarăşi. Pe drumul Damascului a închis ochii în Vechiul Testament. Acum şi aici, în binecuvântarea, în harul Duhului Sfânt împărtăşit prin mâinile preotului Anania i-a deschis în Noul Testament. Iar de aici înainte întreg Vechiul Testament îl vede în lumina celui Nou, în lumina descoperirii lui Iisus Cel răstignit şi înviat.
Cât de asemănător, dar şi cu un nou înţeles i se arată acum acel cuvânt încredinţat de Dumnezeu la Horeb lui Moise: „Am văzut necazul poporului Meu, în Egipt, şi strigarea lui..., şi durerea lui o ştiu“ (Ieşirea 3, 7), cu cel încredinţat lui acum: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“ Dumnezeu suferă, suferă pentru om.
Şi cine este oare Acel „Slujitor al lui Iahve“, profeţit de Isaia, care „dispreţuit... Om al durerilor... ia asupră-Şi durerile noastre“? Care Se împovărează cu suferinţele noastre, iar noi Îl socoteam „pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu“...
A venit Dumnezeu la noi, în lume, pentru a Se face părtaş durerilor noastre, pentru a suferi cu noi? Dar cum? Dumnezeu să sufere? Poate El pătimi? Da! Da, pentru că iubeşte. „Cu iubire veşnică te-am iubit...“, Se adresează El omului (Ieremia 31, 3), iar a iubi înseamnă a şi suferi. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, care poate şi suferi. Cum poţi iubi fără să compătimeşti. Şi nu poţi pătimi împreună real, deplin, altfel decât luând trupul însuşi al celui iubit... prin întrupare. De aceea va spune: „Întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii“ (Col. 2, 9). Iubirea dumnezeiască s-a întrupat în om.
Iubirea cu care i-a vorbit Dumnezeu
Iisus îi descoperă acum lui Saul că a lovi, a răni, a ucide pe altul înseamnă a îndurera pe Dumnezeu şi totodată înseamnă a te răni, a te ucide pe tine. Iubirea e una, adevărul e unul, viaţa e una. Totul e în unitatea negrăită, în Dumnezeu şi în noi oamenii şi în fiecare existenţă. Iar el, Saul, simte şi trăieşte acum şi de aici înainte această revelaţie (diac. dr. Grigorie T. Marcu, „Saul din Tars”, Seria Teologică, nr. 14, Sibiu, 1939, p. 50).
Nu va spune el mai târziu: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?“ (II Cor. 11, 29).
Şi tot de aici încolţeşte, se naşte în el ideea, conceperea Bisericii ca „trup al lui Hristos“. El, Iisus Hristos, e Capul care poartă totul. Iar în trupul Lui - Biserica, în fiecare mădular se află întregimea harică a vieţii Lui: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună“ (I Cor. 12, 26).
Ca din sâmbure, aşa precum spicul întreg e în bobul de grâu rodit însutit, aşa precum pomul bogat în „ramurile căruia se sălăşluiesc păsările cerului“ (Mat. 13, 32) e întreg în micul grăunte de muştar, aşa se află şi creşte acum întreaga lui mărturie despre Hristos Iisus, despre Biserică, despre Preasfânta Treime, din acest Cuvânt-sămânţă semănat în inima lui pe această cale a Damascului.
Dumnezeu i-a vorbit. Şi iubirea cu care i-a vorbit i-a arătat că-l iartă, a strălucit adânc înăuntru până la rădăcinile fiinţei şi a ridicat în el, în Saul, „chipul” lui dumnezeiesc, originar, chip zidit din iubire şi lumină. Şi, ca un înviat prin harul botezului primit, năzuind tot mai mult, mişcat de Duhul la asemănarea cu Cel Care i S-a descoperit pe cale, a început de îndată „a propovădui în sinagogi pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9, 20).