Întâmplări la racla Cuvioasei

Antonio a împlinit 6 ani. Este în clasa pregătitoare şi deja ştie să scrie, ANTONIO, MAMA, TATA, RIO. Rio este un personaj dintr-un desen animat pe care Antonio îl iubeşte. Când iubeşti pe cineva, te rogi pentru el şi… îl treci şi pe pomelnic. Ieri-seară pe la şase, i-a spus maică-sii că vrea să meargă la biserică.

- Mama, hai la biserică.

- Ce să facem? Lasă că mergem mâine la Sfântul Maslu.

- Nuuu… Hai acum.

- Păi ce să facem acum? E târziu.

- Să ne rugăm.

- Hm!

- Hai, hai, hai… Hai să mergem.

Aşa l-am cunoscut pe Antonio. Era de acum ora 19:00 şi Catedrala aproape goală. A venit la racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva împreună cu mama lui şi a stat acolo vreo două minute să se roage. Parcă prea mult pentru un copil. Neobişnuit. Apoi, s-a întors spre biserică şi m-a privit. A făcut câţiva paşi spre mine, serios. Eu l-am încurajat cu un zâmbet, iar el a luat binecuvântare şi apoi mi-a sărutat mâna. L-am mângâiat pe cap şi i-am întins mâna să dăm noroc.

- Dă „noroc“! Am întins mâna, însă el a ridicat palma, să batem „five“. Am bătut „five“, dar nu ne-a reuşit din prima cum se cade. Am mai bătut o dată de a răsunat toată biserica. Studentul care mă ajută la scris pomelnice a scos capul de după florile de la raclă pentru a vedea ce s-a întâmplat.

- Nu e nimic, l-am liniştit. Am bătut palma cu prietenul meu.

- Cum te numeşti, voinice?, l-am întrebat pe noul meu amic.

- Antonio.

- Şi câţi ani ai?

- 6 am împlinit. O să împlinesc de acum 7.

- Şi?

- Şi!

- Ce faci?

- Am venit cu mama la biserică. Auzi?

- Da.

S-a apropiat de mine făcându-mă să înţeleg că vrea să-mi spună ceva la ureche. M-am aplecat spre el. Am înţeles că voia să-mi spună un secret. Trebuie întotdeauna luate în serios secretele copiilor. Am luat o mină interesată şi m-am aplecat spre el. Mi-a şoptit:

- Tata şi mama s-au despărţit. Ce să fac ca să se împace? Să fie înapoi amândoi.

Două trei secunde n-am ştiut ce să-i răspund. M-a luat prin surprindere. Se uita la mine rugător cu ochii umbriţi de o lacrimă, aşteptând un răspuns.

- Să te rogi aici, la Cuvioasa…

- M-am rugat. Mă mai duc o dată.

S-a apropiat din nou cu mersul lui de copil, de catafalc şi a mai stat un timp în faţa sfintelor moaşte. Am crezut că am încheiat cu el. N-a fost aşa. A venit din nou ţintit la mine şi mi-a spus:

- Părinte, ştii ceva?! Mai bine o chem pe mama să vorbeşti cu ea. Să-i spui ei ce să facă.

- Dar unde-i?

- O chem acum.

Copiii au credinţă. În mintea lor, adesea, preotul este asemenea lui Dumnezeu 

A fugit undeva în spatele bisericii, unde se retrăsese, şi a căutat-o. Am văzut apoi cum o dăscălea. Femeia a rezistat puţin. Privea din când în când spre mine spunându-i ceva. Vorbea şi el de undeva de jos, de la înălţimea lui. Nu ştiu ce argumente i-a adus, de acolo de jos, din lumea lui, dar ştiu că au fost mai puternice decât ale ei. A mişcat-o din loc şi au venit spre mine. Între timp, am mai luat câteva pomelnice şi am mai binecuvântat câţiva oameni.

- Doamne ajută, părinte.

- Ce faceţi?

- Ce să fac? M-a scos ăsta mic din casă ca să vină la biserică. Nu poţi scăpa de el. M-am îmbrăcat şi am venit din Dacia până aici.

Antonio privea spre noi. Avea ochii umezi.

- Spune-i ce să facă, mi-a zis, cu o voce şi o privire rugătoare.

Se gândea probabil că ea o să înţeleagă mai bine decât el ce trebuie să facă pentru a veni tata acasă. Avea credinţa că eu ştiu foarte bine, eu am răspunsul problemei lui. Copiii au credinţă. În mintea lor, adesea, preotul este asemenea lui Dumnezeu. Eu îi voi da mamei soluţia, ea va înţelege, va face ceea ce trebuie şi apoi totul va fi bine. Părinţii lui vor fi din nou împreună, uniţi, cum au fost până nu demult.   

* *

Doamne, dăruieşte părinţilor înţelepciune şi putere pentru a oferi copiilor lor o copilărie binecuvântată. Separarea părinţilor desparte şi sufletul copilului în două. Să nu-i rănim. Să nu le umbrim timpul nevinovăţiei. Divorţul aduce în sufletul copilului confuzia, sentimentul vinovăţiei, tristeţea, refuzul acceptării acestei situaţii şi furia, sentimentul că este abandonat. Copilăria este timpul bucuriei curate. Am auzit pe cineva spunând odată: nu am mai trăit cu adevărat din copilărie. Copilăria este izvor de putere şi de mângâiere pentru toată viaţa, ajutor şi refugiu în momentele dificile de mai târziu de care nu scapă nimeni. (Protos. Nicodim Petre)