Înţelesul şi roadele răbdării

În era vitezei şi a timpului măsurat în bani, răbdarea pare un cuvânt străin. La ce bun să ai răbdare, când totul ţi se oferă acum, aici, eventual şi cu un bonus sau discount. Numai că lucrurile cu adevărat valoroase presupun eforturi prelungite şi mai ales răbdare.

Sfântul Ciprian al Cartaginei (c. 200-258) elogiază virtutea răbdării într-una dintre scrierile sale, din care redăm un scurt fragment, aducând argumente în favoarea acesteia din tot cuprinsul istoriei mântuirii. Exemplul suprem în ce priveşte răbdarea este, în viziunea autorului latin, Însuşi Dumnezeu. Cu o răbdare ce întrece orice imaginaţie, El cheamă pe fiecare să-I descopere voia. Deşi nerăbdător să ne ofere darurile Sale, Se bucură când acestea sunt cerute cu insistenţă şi aşteptate cu răbdare. Având a vă vorbi, fraţilor prea iubiţi, despre răbdare şi a predica despre folosul şi rodul ei, de unde aş putea începe mai bine dacă nu de la faptul că, în însăşi clipa aceasta, eu văd cât de necesară ne este răbdarea, ca să mă ascultaţi cu atenţie? Fără răbdare nici măcar lucrul acesta nu-l puteţi face: să mă ascultaţi şi să învăţaţi. Numai atunci învăţaţi cu folos cuvântul şi înţelepciunea mântuitoare: când cuvântul rostit este ascultat cu răbdare. Printre celelalte căi ale cereştii învăţături, după care se conduce Biserica noastră, spre a dobândi răsplata divină a nădejdii şi a credinţei, nu găsesc, fraţilor prea iubiţi, vreo altă cale care să fie mai folositoare vieţii sau mai importantă în vederea dobândirii slavei cereşti (pentru noi care urmăm învăţătura Domnului şi ne supunem ei cu frica lui Dumnezeu), decât ca să dăm dovadă de răbdare, cu toată puterea noastră. Noi, fraţilor, care suntem filosofi nu prin vorbe, ci prin fapte şi urmăm înţelepciunea nu prin haină, ci prin adevăr, noi care cunoaştem ce este virtutea, şi nu trufia, care nu rostim vorbe mari dar trăim cele mari, ca slujitori şi închinători lui Dumnezeu, practicăm răbdarea în supunere duhovnicească, aşa cum o învăţăm la slujbele divine. Virtutea aceasta ne este nouă comună cu Dumnezeu. De aici începe răbdarea, de aici strălucirea şi demnitatea îşi iau obârşia. Originea şi măreţia răbdării de la Dumnezeu Cel răbdător porneşte. Omul se simte îndemnat să iubească, în faptă, ceea ce-i este scump lui Dumnezeu: binele pe care-l iubeşte omul, măreţia divină îl recomandă. Dacă Dumnezeu ne este nouă Stăpân şi Părinte, să urmăm răbdarea Stăpânului şi Părintelui nostru: căci slujitorii se cuvine să fie supuşi, iar fiii se cade să semene părintelui. Probe ale răbdării infinite a lui Dumnezeu Ce răbdare, câtă răbdare ne arată Dumnezeu! Deşi oamenii, spre batjocura măririi şi cinstirii ce I Se cuvin lui Dumnezeu, zidesc temple păgâne şi fac chipuri de pământ la care se închină, deşi comit profanări, totuşi, cu o răbdare fără margini, Dumnezeu face să se nască zorile şi asupra celor buni şi asupra celor răi şi să apară lumina soarelui, iar când revarsă ploile nu-i nimeni care să fie lipsit de binefacerile cerului, ci le dăruieşte deopotrivă tuturor, şi celor drepţi, şi celor nedrepţi. Vedem cum, printr-o nepărtinire egală şi răbdătoare, Dumnezeu, prin puterea Lui, face ca vijelia să se potolească, pământul să hrănească, vânturile să adie, izvoarele să curgă, grânele să crească, poamele să se coacă, viile să rodească, pădurea să înverzească, păşunile să înflorească - şi pentru cei răi ca şi pentru cei nevinovaţi şi pentru credincioşi şi pentru necredincioşi, şi pentru cei ce spun „mulţumescu-Ţi, Doamne“ şi pentru cei nerecunoscători. Iar dacă oamenii Îl supără pe Dumnezeu prin răutatea lor de fiecare zi, Dumnezeu îşi stăpâneşte mânia şi aşteaptă cu răbdare ziua hotărâtă când va da seamă fiecare. Deşi are în puterea Lui pedeapsa, Dumnezeu rabdă cu îndurarea Lui, doar se va pocăi omul de păcatul cel greu, fie cât de târziu. Căci spune Domnul: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“ (Iezechiel 18, 32). Şi iarăşi spune: ,,Întoarceţi-vă la Mine“. Şi tot aşa: „Întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru (Maleahi 3, 7) pentru că milostiv sunt şi bun şi îndurător şi mult iertător“ (loil 2, 13). Aşa spune şi fericitul Apostol Pavel când îl cheamă la căinţă pe cel ce păcătuieşte: „Nu te gândeşti tu la dărnicia bunătăţii Lui şi dispreţuieşti răbdarea Lui? Nu vrei să ştii că prin răbdarea şi bunătatea Lui vrea să te aducă la pocăinţă? Tu, cu nesimţirea ta, cu inima nepăsătoare, îţi aduni ca pe o comoară mânia Lui, pentru ziua mâniei şi a cunoaşterii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va da fiecăruia după faptele sale“ (Romani 2, 4-6). Dreaptă este judecata lui Dumnezeu, pentru că vine târziu, pentru că mult este amânată, pentru că, prin lunga Sa răbdare, doar îi va veni omului gândul cel bun şi să se întoarcă la viaţă. De-abia atunci i se pune înainte celui necredincios şi păcătos pedeapsa, când nu-i mai poate folosi pocăinţa! Dumnezeu face din răbdare o condiţie de mântuire Dar ca să putem înţelege mai deplin, fraţilor, că răbdarea este lucru de la Dumnezeu şi că omul blând şi răbdător face cum face Dumnezeu, Părintele nostru, iată, în Evanghelie, ne dă învăţătură, spre mântuirea noastră, când spune ucenicilor săi: „Auziţi, căci scris este: vei iubi pe aproapele tău şi vei urî pe cel vrăjmaş. Însă eu vă zic vouă: „Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fiii Părintelui Vostru, care este în ceruri; El face să răsară soarele deasupra celor buni şi a celor răi şi să plouă asupra celor drepţi şi asupra celor nedrepţi. Căci dacă veţi iubi pe cei ce vă iubesc ce răsplată veţi avea? Oare nu tot aşa fac şi cei ce vă iau zeciuială? Şi dacă veţi cerceta numai pe fraţii voştri, ce lucru mare faceţi? Oare nu tot aşa fac şi păgânii? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, aşa cum Părintele vostru Cel ceresc desăvârşit este“ (Matei 5, 43-48). Aşa a zis Apostolul: veţi deveni fiii lui Dumnezeu; aşa arată El: veţi fi desăvârşiţi şi reînnoiţi prin naştere cerească, dacă răbdarea Părintelui rămâne în voi, dacă asemănarea cu Dumnezeu se manifestă în voi şi străluceşte în faptele voastre. Ce mare slavă este a fi asemănător lui Dumnezeu! Ce fericire, cât de mare, să ai în virtuţile tale ceva care să se poată egala cu lauda ce se aduce lui Dumnezeu! Tot ce a săvârşit Mântuitorul în timpul Întrupării este opera răbdării Lucrul acesta, fraţilor, Iisus Christos, Domnul şi Dumnezeul nostru, nu numai cu cuvântul ne-a învăţat, ci şi prin faptele Sale l-a împlinit. Şi fiindcă a spus că El pentru aceasta S-a coborât pe pământ, ca să facă voia Tatălui - pe lângă minunile Sale, prin care a arătat lumii semnele slavei Sale dumnezeieşti - pentru aceasta şi-a păstrat continuu răbdarea Sa îngăduitoare. Toate faptele Sale, chiar din clipa venirii Sale în lume poartă pecetea răbdării; dovadă este că, pe pământ coborându-Se, din strălucirile cereşti, n-a socotit că Se înjoseşte El, Fiul lui Dumnezeu, dacă îmbracă trup de om, şi, deşi fără de păcat, a purtat pe umeri păcatele oamenilor. Dezbrăcându-Se de nemurire, El suferă să Se facă muritor pentru ca, nevinovat fiind, să pătimească moartea pentru mântuirea celor vinovaţi. Dumnezeu fiind, a primit totuşi Botezul de la slujitorul Lui pământesc; şi având puterea de a dărui iertare de păcate, nu S-a crezut înjosit, lăsând să-i fie scăldat trupul în Iordan. Patruzeci de zile posteşte El, Care pe alţii îi satură; nu mănâncă şi suferă foame, pentru ca cei ce flămânzesc pentru Cuvântul şi harul de sus, să se poată sătura cu pâine cerească. Diavolul cercând să-L ispitească, El îl învinge numai cu Cuvântul. Pe ucenicii Lui nu i-a socotit ca servii Lui, deşi avea putere de Stăpân, ci s-a purtat binevoitor şi blând, ca un frate, cu dragoste. A binevoit chiar să spele picioarele Apostolilor, pentru ca, purtându-Se astfel cu slujitorii, deşi Stăpân, prin pilda Sa să-i înveţe cum trebuie să se poarte, ca egali şi fraţi, împărtăşind aceeaşi stare cu slujitorii. Dar nu-i de mirare că s-a purtat astfel cu ucenicii săi ascultători. El, Care pe Iuda a putut să-l rabde până la capăt şi să împartă pâine cu vrăjmaşul său ştiind că-I Hristos, cu nimic nu se preamăreau mai mult, spre lauda virtuţilor lor, decât cu faptul că păstraseră răbdarea, cu puternică şi statornică sfinţenie. Răbdarea ne este necesară pe toată durata vieţii Ca să puteţi cunoaşte, fraţilor, mai vădit şi mai întreg, cât de folositoare şi de necesară este răbdarea, să cugetăm ce a voit Dumnezeu, chiar de la începutul lumii, când l-a pedepsit pe Adam, care uitase cuvântul Domnului şi călcase legea. Vom şti atunci câtă răbdare trebuie să avem pe lumea asta, în care ne naştem cu păcat şi de aceea trebuie să muncim în suferinţă. Căci Dumnezeu a zis: „Fiindcă ai ascultat glasul femeii tale şi ai mâncat din arborele acela, din care de la început ţi-am spus să nu mănânci, blestemat va fi pământul în toată munca ta: în tristeţe şi cu geamăt vei mânca din rodul pământului, în toată zilele vieţii tale; spini şi ciulini va rodi pentru tine şi vei mânca păşunea pământului; întru sudoarea frunţii vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care ai fost făcut; pentru că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“ (Facere 3, 17-l9). Fiecare dintre noi, cum se naşte şi primeşte găzduire pe lume, începe a plânge; nu cunoaşte încă nimic, nu ştie nimic şi totuşi din primul ceas plânge. Printr-o divină presimţire, de la început plânge încercările ce-l aşteaptă, ostenelile şi furtunile vieţii. Dar pentru cine asudă şi trudeşte în viaţa aceasta, nu-i alt sprijin decât răbdarea. Iar dacă în toate greutăţile este nevoie de răbdare, cu atât mai mult se cere răbdare în faţa ispitei duhului rău, în persecuţii, când suntem ameninţaţi cu pierderea averii, cu închisoarea, cu lanţuri, cu sabie şi foc, cu moarte. Numai cu credinţă şi cu răbdare putem să suportăm. Aşa ne învaţă Domnul nostru când zice: „Acestea le-am grăit vouă pentru ca în Mine sa aveţi pace; în lume însă nu veţi afla decât asuprire: dar credinţă să aveţi, căci Eu am învins lumea“ (Ioan 16,33). (Texte selectate din Sfântul Ciprian, „Despre folosul răbdării“, în Antologie din scrierile părinţilor latini, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000)