Întemeierea Bisericii Ortodoxe Japoneze şi activitatea Sfântului Nicolae Kasatkin

Au trecut mai bine de trei secole de când autorul primei traduceri integrale a Vechiului Testament în limba română, Nicolae Milescu Spătarul, a scris despre „Cipangu” şi s‑a scurs un veac de când Ioan Timuş, primul niponolog român, ajungea în arhipelagul japonez. Acestora le‑au urmat alţi compatrioți: generalii Constantin Găvănescu şi Gh. Băgulescu, Elie Bufnea, Ana Stănică. În prezent, comunitatea românilor din Japonia numără, după unele statistici, peste 6.000 de români. În virtutea relaţiilor bilaterale româno‑nipone, care şi ele împlinesc curând un secol de existenţă, în 1922 se prezintă la Bucureşti Ghenshiro Nishi, cel dintâi ministru plenipotenţiar al legaţiei nipone din ţara noastră. Până la eliminarea temporară a vizelor pentru cetăţenii români, o mulțime de japonezi au activat la post, în misiuni diplomatice, au vizitat şi au lucrat în România.

Fascinaţia faţă de mirajul Ţării Soarelui Răsare, care, după deschiderea graniţelor în sec. al XIX‑lea, ajunge în doar câteva decenii, la începutul veacului trecut, una dintre cele mai mari puteri maritime, comerciale, industriale şi militare din Extremul Orient, a fost într‑o continuă creştere. Astăzi, când zeci de studenţi români învaţă japoneza, acasă la ei sau acasă la ea, ad caput mundi, recunoaştem termeni cu semnificaţii profunde, intraductibili printr‑un singur cuvânt în româneşte, dar asimilaţi ca atare în limba noastră (kimono, zen, geisha, judo, aikido, sudoku, sushi, kamikaze, origami, ikebana etc.), în fapt, noțiuni ce reflectă unele caracteristici ale „spiritului nipon”, cunoscut deja nouă, grație trilogiei lui Băgulescu, sub denumirea de „Yamato‑damashi”.

Dar, dincolo de toate acestea, vom vedea în continuare cum Evanghelia lui Hristos a ajuns și s‑a răspândit într‑o țară unde împăratul este văzut de milenii ca un descendent al zeilor, iar supușii săi, samuraii, acei renumiți maeștrii - par excellance - în mânuirea celor mai tăioase săbii din lume, puteau da dovadă de o paradoxală sensibilitate și de o rarisimă stăpânire de sine, compunând catrene atât în fața morții, pe câmpul de luptă, cât și atunci când contemplau un cireș înflorit.

Creștinismul în Japonia

Conferinţa cu tema: „Întemeierea Bisericii Ortodoxe Japoneze şi activitatea Sfântului Nicolae Kasatkin”a fost susținută în data de 20 iunie 2018, la „Centrul Sfinţii Petru şi Andrei” din Bucureşti. Conferențiarul, pr. drd. Alexandru Nicodim, s‑a născut în anul 1981, a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, în cadrul căreia a urmat şi masteratul, a studiat în Franţa, iar în prezent urmează cursuri de doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu. A fost preot al Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Mitropolia Autonomă a Japoniei, cu sediul la Tokyo (2008-2013), şi suplinitor al Parohiei Ortodoxe din Nagoya şi Osaka (2011-2012), actualmente fiind paroh la Biserica „Sfântul Nicolae” - Broşteni din Capitală. Din auditoriul divers: profesori, doctori şi doctoranzi în teologie, preoţi şi credincioşi atât catolici, cât şi ortodocşi, o prezenţă rară au constituit‑o câţiva călugări asumpţionişti din Vietnam.

Conferinţa a debutat cu un excurs asupra misiunii primilor creştini în Japonia prin iezuiţi, precum Francisc Xavier, cel care a introdus sistematic, din 1549, creştinismul în Japonia, dar şi a succesorilor săi spanioli şi portughezi, care au continuat misiunea creştină în insulele nipone, dominate de shintoism, budism şi confucianism. Creştinismul ia amploare sub politica religioasă favorabilă a celui care începe unificarea provinciilor japoneze aflate în stăpânirea unor nobili locali, numiţi daimyo, shogunul Oda Nobunaga. Urmaşul său, însă, Hideyoshi Toyotomi, observând influenţa creştinilor, al căror număr ajunsese la câteva sute de mii, începe represaliile împotriva acestora, totul culminând cu cei 26 de martiri creştini, japonezi şi străini (de ex. Paul Miki), crucificaţi la Nagasaki, în 1597. Cel care încheie opera de unificare a Japoniei medievale, shogunul Ieyasu Tokugawa, devenind conducătorul de facto al ţării, sporeşte persecuţiile, astfel, peste câteva mii de creştini sfârşesc ucişi.

În sec. al XVII‑lea, Japonia expulzează străinii văzuţi ca spioni ai puterilor occidentale şi îşi închide graniţele, intrând pentru două veacuri într‑o izolare cvasitotală. În tot acest timp, persecuţiile împotriva creştinilor japonezi continuă, pentru depistarea lor fiind aşezate icoane metalice la intrarea în templele shintoiste sau budiste. Cei care nu călcau pe chipurile reprezentate în icoanele metalice erau consideraţi creştini şi ucişi. În ciuda acestor sângeroase persecuţii, creştinii niponi au reuşit să‑şi ascundă credinţa. Unul dintre modurile interesante prezentate în conferinţă a fost venerarea Maicii Domnului (Maria‑sama), reprezentată sub forma unei statuete similare unor zeităţi feminine, aşezată în temple creştine ce semănau cu cele shintoiste şi budiste, statuetă ce purta în braţe o statuie mai mică detaşabilă a Pruncului Iisus. Astfel, atunci când autorităţile cercetau templul, Pruncul era luat din braţele Maicii Domnului, iar după plecarea autorităţilor era pus la loc. Deşi fără preoţi, fără locaşuri de rugăciune, cărţi de ritual sau alte elemente necesare cultului, după deschiderea graniţelor Japoniei, preotul catolic Bernard Tadeu Petitjean descoperă, în 1865, în jurul oraşului Nagasaki, peste 20.000 de creştini japonezi. Aceștia şi‑au păstrat ascunsă credinţa peste două veacuri, purtând la gât cruci din sfoară, dar pierduseră multe dintre caracteristicile, practica şi învăţăturile creştine. Acesta era contextul în care Nicolae Kasatkin (1836-1912) ajunge în Japonia.

Misiune ortodoxă

Născut la Berezovsky, sub numele de Ivan, din tată diacon, Nicolae Kasatkin va studia la seminarul din Smolensk, apoi la Academia Teologică din Sankt Petersburg. El însuşi și‑a dorit să facă misiune în Japonia, astfel, la cererea Consulatului Rus din Japonia, de a trimite un preot care să fie exemplu pentru ruşi, japonezi şi străini, într‑un singur an (1860), Ivan este tuns în monahism, ia numele de Nicolae, este hirotonit ierodiacon şi ieromonah, iar un an mai târziu ajunge la Hakodate. Pentru împlinirea misiunii, un ierarh rus îi spune cu fermitate că trebuie să înveţe japoneza, o limbă atât de grea, pe care învăţăcelul o considera „născocită de diavol, ca să‑i ferească pe japonezi de Cuvântul lui Hristos”. Cu toate acestea, depune un efort suprauman, studiind 14 ore din zi, mergând la şcoală cu copiii, ascultând predicile preoţilor budişti sau shintoişti. Unul dintre aceştia, Takuma Sawabe, din casta samurailor, scoate sabia pentru a‑l ucide, însă Nicolae îi atrage atenţia dacă nu cumva este sub demnitatea sa de samurai să ucidă un om neînarmat şi înainte de a‑l asculta ce are de spus. După nenumărate discuţii, Sawabe se botează sub numele de Pavel, devenind mai târziu preot şi unul dintre fervenţii misionari niponi ai Ortodoxiei.

Atât înainte de ridicarea arhimandritului Nicolae la rang de Episcop de Tokyo (1880), cât mai ales după primirea acestei demnităţi, misiunea ortodoxă se dezvoltă surprinzător, încununând următorul bilanţ binecuvântat: construirea Catedralei „Sfintei Învieri” din Tokyo şi a altor biserici, peste 30.000 de ortodocşi niponi, zeci de clerici, câteva şcoli catehetice şi teologice, majoritatea cărţilor de cult traduse în limba locului, publicarea unui periodic etc. În completarea celor menţionate mai sus în conferinţă, putem adăuga şi elaborarea de Kasatkin a primului Dicţionar de Teologie Ortodoxă în japoneză. Asupra demersului de traducere a cărţilor de cult s‑a subliniat faptul că Episcopul Nicolae a inventat chiar - prin alăturarea unor ideograme - unii termeni niponi, întrucât termenii religioşi budişti nu acopereau toate nuanţele termenilor creştini. De altfel, Nicolae utiliza o practică rar întâlnită astăzi, în scopul uniformizării unui limbaj liturgic unitar, anume trimiterea unei circulare la toţi preoţii japonezi şi, ţinând seama de propunerile lor, stabilea un normativ pe care apoi îl aducea la cunoştinţă tuturor.

În conferinţă s‑a menţionat sprijinul, după 1871, acordat misiunii lui Nicolae Kasatkin de către trei basarabeni, cunoscători ai limbii române: arhim. Anatolie Tihai, profesor la şcolile ortodoxe din Hakodate, Tokyo şi Osaka, şi fratele său Iacov Tihai, cel care organizează muzica bisericească în japoneză, predă la şcolile ortodoxe şi formează mai multe coruri alături de diac. Dimitrie Livovschi, muzicolog liturgist. Se mai poate adăuga faptul că, despre aceşti trei misionari, doctorandul Al. Magola a publicat, acum mai bine de un deceniu, un amplu studiu în revista „Ortodoxia” (nr. 3‑4/2005).

În timpul războiului ruso‑japonez (1904-1905), Episcopul Nicolae s‑a retras o perioadă din viaţa publică, sesizând o oarecare incompatibilitate, deoarece considera că, dacă obligaţia sa este de a se ruga pentru victoria ţării sale, obligaţia japonezilor ortodocşi este de a se ruga pentru victoria Japoniei, după cum s‑a şi întâmplat. A trecut în veşnicie la 3 februarie 1912, fiind înmormântat în cimitirul Yanaka din Tokyo şi canonizat în 1970 de Biserica Ortodoxă Rusă, pentru opera sa misionară de luminare a Japoniei.

„Samuraiul” care a pus bazele Bisericii Ortodoxe a Japoniei

Părintele Nicodim a mai spus în cadrul conferinţei că Episcopul Serafim (Sigrist) de Sendai l‑a considerat pe Sf. Nicolae ca pe „un samurai prin ale cărei străduinţe s‑au pus bazele Bisericii Ortodoxe a Japoniei”. Cele aproximativ două ore dedicate conferinței n‑au permis și explicarea acestei idei, însă trebuie spus că samuraii (cuvânt cu origine etimologică din verbul saburau - a sluji, mulţi devenind creştini, deci servi Dei, cu una dintre ideogramele care îi reprezintă, similară izbitor cu o cruce pe postament „±”) se remarcau prin câteva virtuţi: ascultarea şi devotamentul faţă de senior, respectarea cu preţul vieţii a onoarei şi a cuvântului dat, urmarea normelor din codul războinicilor - Bushido, dar mai ales dispreţul în faţa morţii şi sacrificiul suprem - seppuku.

În cea de‑a doua parte a conferinţei, părintele Nicodim a relatat aspecte ale misiunii preacucerniciei sale în Japonia, de la înfiinţarea în anul 2008 a parohiilor româneşti „Sfântul Gheorghe” din Tokyo, pe care a deservit‑o, fiind succedat de pr. Daniel Corîu, şi „Învierea Domnului” din Osaka şi Nagoya, unde a suplinit, fiind precedat de pr. Cristian Gheorghiu. Părintele a împărtăşit opinia, mai veche, potrivit căreia printre japonezi mai rodnică este activitatea de misiune a unor străini, deşi aceştia se lovesc de bariera limbii, decât a nativilor niponi, câtă vreme aceştia din urmă se supun cu rigoare unor bariere sociale, dintre care aceea de a‑i deranja cât mai puţin pe cei din jur. Ne‑a vorbit despre depresia pe care o trăieşte un european ajuns pe tărâmuri japoneze, unde, spre deosebire de Bătrânul continent, multe sunt greu accesibile, despre botezarea caselor de români şi vizitele pastorale pentru care trebuia să parcurgă sute de kilometri, despre „biserica portabilă” într‑o maşină mai mare, în care erau transportate obiectele de cult necesare slujbelor, despre faptul că, într‑o ţară în care mijloacele de transport nu întârzie, iar oamenii îşi ţin cuvântul dat, putea respecta un program, act dificil de realizat printre balcanici, şi despre buna conlucrare intercreştină şi interreligioasă cu reprezentanţi ai altor confesiuni creştine, shintoişti, budişti, mozaici şi islamici. La această bună înţelegere a contribuit faptul că străinii nu sunt numeroşi într‑o ţară cu aproape 130 milioane de locuitori, iar creştinii sunt şi mai puţin numeroşi. O mare bucurie a fost primirea, în anul 2015, de la IPS Daniel, Arhiepiscop de Tokyo şi Mitropolitul Întregii Japonii, a unei părticele din moaştele Sfântul Nicolae Kasatkin, care se află acum în biserica pe care o păstoreşte ca paroh. Conferinţa s‑a încheiat cu răspunsurile pr. Al. Nicodim la diferitele întrebări adresate din public.

Relația între Bisericile Ortodoxe a României şi Japoniei

Timpul scurt alocat conferinţei n‑a permis punctarea unor aspecte privind relaţiile dintre cele două Biserici Ortodoxe, a României şi a Japoniei, însă amintim cu acest prilej: schimburile permanente de scrisori irenice dintre Întâistătătorii celor două Biserici, vizita în România a IPS Teodosie Nagashima, Mitropolitul Japoniei (1992), concertele susţinute în Japonia de Corala Patriarhiei Române „Nicolae Lungu” (1993), mesajul transmis Înaltpreasfinției Sale Daniel, Mitropolitul Ortodox al Japoniei, în urma cutremurului din 12 martie 2011, de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române etc.

Dacă în plină epocă a comunismului existau puţine lucrări în limba română despre Japonia, cea mai cunoscută fiind Civilizaţia japoneză tradiţională (1984, reeditată de mai multe ori), semnată de Octavian Simu, astăzi studiile în româneşte despre limba, artele, cultura, religiile sau istoria japonezilor sunt de ordinul sutelor. Tot astăzi, când Îndepărtatul Orient pare a deveni spaţiul în care peste numai câteva zeci de ani vor locui sute de milioane de noi convertiţi la Hristos şi în anul în care teologul român Andrei Dîrlău publică una dintre cele mai ample şi apreciate lucrări interdisciplinare, China harului, prin care încurajează, într‑o nouă paradigmă, apropierea Europei creştine de Asia necreştină, se poate afirma cu certitudine: conferinţa susţinută de pr. drd. Alexandru Nicodim se înscrie pe linia cunoaşterii şi apropierii dintre două civilizaţii îndepărtate şi diferite, dar care, în Ortodoxie, regăsesc acel punct comun al cărui izvor este Însuşi Hristos, Cel ce nu desparte, ci uneşte. (Bogdan Stoica-Găești)