Intrarea Maicii Domnului în Templu, bogăție de simboluri isihaste

Urcând treptele Templului din Ierusalim şi pusă de Sfinţii și Drepții ei Părinţi, Ioachim şi Ana, după făgăduinţa cea sfântă, în grija lui Dumnezeu, Preacurata Fecioară se arată înaintea tuturor ca Eva cea nouă, făgăduinţa de odinioară şi propovăduirea curată a izbăvirii noastre din robia păcatului şi a morţii: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fc. 3, 15).

Prin această minunată şi duhovnicească arătare a Maicii Domnului în Templu, Sfinţii Părinţi au înţeles în chip tainic legătura pe care Dumnezeu a îngăduit-o între ea şi strămoaşa Eva. Iată ce spune în acest sens Sfântul Irineu de Lyon: „precum printr-o fecioară care n-a ascultat [adică Eva], omenirea a fost rănită şi a căzut şi a murit, tot la fel printr-o Fecioară [Maria], care a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, omenirea adusă la viaţă, a primit viaţă. Căci Domnul [Hristos] a venit să caute oaia cea pierdută şi omenirea era cea pierdută; şi, astfel, El n-a devenit o altă alcătuire, ci întocmai cu a ei, cea coborâtă din Adam [adică Maria], a păstrat asemănarea alcătuirii; pentru că Adam trebuia neapărat să fie ridicat în Hristos, ca moartea să fie absorbită în nemurire. Iar Eva [trebuia neapărat să fie ridicată] în Maria, căci o fecioară, devenind avocatul unei alte fecioare, va dezlega şi va strica neascultarea feciorească prin ascultarea feciorească” (Demonstraţia propovăduirii apostolice, cap. 33, trad. de prof. dr. Remus Rus, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2001, pp. 96-97).

Eva cea veche şi Eva cea nouă

Un alt Părinte al Bisericii de Răsărit, Efrem Sirul, reuşeşte să descrie în chip poetic antiteza dintre Eva cea veche şi Eva cea nouă. El ni le înfăţişează pe amândouă ca pe doi ochi ai aceluiaşi trup: Maica Domnului este ochiul cel bun sau al binelui, Eva este ochiul cel rău sau al răului (Sf. Efrem, Imne la Maica Domnului, nr. 17). Această comparaţie rezultă implicit din purtarea pe care fiecare dintre ele a arătat-o la un anumit moment, imperativ şi capital pentru mântuirea noastră. Le găsim astfel pe amândouă: Maica Domnului, înaintea Arhanghelului Gavriil, Eva înaintea șarpelui. „Maria cere lămurire măreţului înger şi nu se înspăimântă. Ea întreabă şi nu se teme. Odinioară însă Eva n-a vrut să întrebe pe şarpele viclean şi s-a lăsat înşelată. Fecioara vorbeşte cu Gavriil, dar nu pentru a iscodi ceva, ci numai cere lămurire pentru încredinţare. Eva primeşte toate vicleniile şarpelui mincinos. Mama nepricepută se face izvor al suferinţelor noastre, sora cea înţeleaptă se face comoară bucuriilor noastre” (Imnele Maicii Domnului, nr. 17). 

Maica isihaştilor

Momentul în care Maica Domnului este adusă în Templul din Ierusalim, la vârsta de 3 ani, este descris de Sfântul Grigorie Palama într-una din omiliile sale. Astfel, marele părinte isihast arată că prin această sfântă încredinţare Fecioara s-a făcut „podoabă” între cele două lumi, văzută şi nevăzută, fiind arătată prin puterea Duhului Sfânt ca „un alt soare creat, care concentrează în discul minţii lumina dumnezeiască a Binelui, care este Dumnezeu” (Diac. Ioan Ică jr., Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul, prototipuri ale vieții isihaste, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 59). În această stare de har, frumuseţea ei nu mai este trupească, ci izvorăşte dinlăuntru: „Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău. Şi se vor închina Lui fiicele Tirului cu daruri, felei Tale se vor ruga mai-marii poporului” (Ps. 44, 13-14). Sfântul Grigorie Palama arată astfel că această frumuseţe a Maicii Domnului, zugrăvită prin şederea ei în Templu, nu este nicidecum pricină a lucrurilor exterioare, ci izvorăşte din rugăciune şi virtute.

Prin viaţa ei „tainică şi de nimeni neştiută” (Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul..., p. 42), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se face Maică a sfinţilor isihaşti. Urmând smerit chipului faptelor ei, isihaştii îşi îndreaptă toate puterile sufleteşti spre unirea cu Dumnezeu, dorind să rodească prin rugăciunea neîncetată în unirea cea sfântă a dragostei lui Dumnezeu. Filosofarea, raţionalizarea, conceptualizarea şi tot ce izvorăşte din mintea pătimaşă trebuie date la o parte, căci, spune iarăşi Sfântul Grigorie Palama, „numai așa prin isihia minții se poate ajunge la sănătatea sufletească, la vederea lui Dumnezeu, prin care El este îndumnezeit” (cf. diac. Ioan Ică jr., Maica Domnului în teologia sec. XX..., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 358). 

Imagini şi simboluri hristologice

Tot în legătură cu această mare sărbătoare a Intrării în biserică a Maicii Domnului apare şi ideea hristologică a întrupării Logosului înomenit. Sfinţii Părinţi o identifică astfel ca „Templu al Împăratului ceresc”, completând o multitudine de imagini şi expresii mariologice precum: „Palat al Împăratului, Cort al Templului, în care locuieşte Dumnezeu, Rug Aprins, Carul din vedenia lui Ezechiel, sau Corabia încărcată de Daruri”. Avem de asemenea o foarte frumoasă asemănare a Maicii Domnului „cu pomul în ale cărui ramuri s-a prins berbecul care l-a salvat pe Isaac (vezi Facere 22, 13). De altfel, acest berbec serveşte în mod frecvent ca simbol pentru Hristos, în literatura creştină primară referinţa la pom fiind complementară” (Sebastian Brock, Mireasa Luminii, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2019, p. 22). Este foarte sugestiv în acest sens „Comentariul Sfântului Efrem la Geneză”, unde ni se spune că: „berbecul nu a fost acolo înainte, este arătat de Isaac prin întrebarea despre miel (Facere 22, 7); şi că pomul nu a fost acolo mai înainte, este vădit prin lemnele pe care Isaac le purta pe umeri. Muntele a sărit în ajutor cu copacul şi copacul cu berbecul, astfel că, prin berbecul înţepenit în copac, s-a arătat jertfa în locul fiului lui Avraam, căci ziua Lui (cf. Ioan 8, 56) s-a înfăţişat atunci când El a fost ridicat pe lemn, asemenea berbecului şi a gustat moartea în locul întregii lumi” (Comentariu la Facere 20, 3).

Maica Domnului ca „Templu al legământului“

Corelativ acestei imagini, unul dintre numeroşii imnografi anonimi de limbă siriacă descrie în mod magistral imaginea Maicii Domnului ca „Templu” al Împăratului Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, aşezând laolaltă elementele sugestive ale Scripturii Vechiului Testament: „Simbolul tău se poate găsi, o, Preacurată Fecioară, în Templul legământului./ În profeţii s-a zugrăvit a ta icoană/ şi aşezată în Scripturi de cel care s-a hotărât/ să te mărturisească pe tine ca vas de cinste./ În care Fiul tău a fost sare care a curăţat fântâna (2 Regi 2, 20-22)/ Te-au zugrăvit de asemenea în chip de toiag, aşezat în Templu (Num. 17, 8-9),/ care a odrăslit fără să fie sădit,/ a fost împodobit cu frunze, spre a fi pildă Fecioarei,/ care a odrăslit, spre a ne dărui pe Fructul doririlor./ Căci simbolul ei stă ascuns în Toiagul preoţesc./ Niciodată înainte şi niciodată după/ n-a mai rodit pomul un miel aici pe pământ (Fc. 22. 13)/ şi nici o altă fecioară nu a născut fără să ştie de bărbat./ Maria şi pomul sunt una: mielul s-a spânzurat în ramurile sale,/ aşa cum Domnul S-a spânzurat pe lemn pe Golgota./ Mielul l-a salvat pe Isaac, după cum Domnul a mântuit zidirea”.