Între Înviere și Înălțare

(Sfântul) Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Ediția a IV-a, București, 2010, pp. 190-192

„Răstimpul dintre Înviere și Înălțare a avut, pe lângă rosturile amintite, și pe acela de a asigura pe ucenici prin acte sensibile (Hristos mănâncă cu ei) că a înviat, și prin cuvinte, că va fi cu ei până la sfârșitul timpului, deci despre comuniunea Lui cu ei și cu Biserica Sa.

Înălțarea nu scoate pe Iisus din comuniunea cu cei ce vor crede în El, ci duce, dimpotrivă, această comuniune la deplinătatea unei interiorități reciproce cu aceștia, datorită pnevmatizării culminante la care ajunge trupul Lui prin Înălțare.

Încă din faza dintre Înviere și Înălțare trupul lui Iisus intra și ieșea prin ușile încuiate și Se afla împreună cu ucenicii Săi totdeauna nu venind, ci mai degrabă arătându-Se când voia. Prin Înălțare își trece trupul în planul unei pnevmatizări așa de desăvârșite - fără să înceteze de a-l avea - încât nu Se mai arată vizibil, ci Se sălășluiește invizibil în cei ce cred în El. Faptul că înainte de Înălțare este cu ucenicii Săi oriunde, iar după Înălțare Se sălășluiește în oricare din cei ce cred în El, cu infinitatea dumnezeiască, așezată intim în El, nu înseamnă o ubicuitate spațială a trupului Său. Starea de pnevmatizare este altceva decât ubicuitatea spațială. Este o prezență de adâncime și de înălțime spirituală, care se poate face sensibilă în diferite grade de intensitate, după gradul puterii de sesizare spirituală sau de credință al celui ce I se deschide Lui și prin aceasta Îl vede și Îl simte în sine.

Această prezență este simțită de cei ce cred ca o prezență personală a Lui dincolo de orice mijlocire corporală vizibilă.”

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)