Între liniștea ucigătoare și stresul viu

Între stresul exterior și o liniște care-l aplatizează interior, alegerea omului este întotdeauna dificilă. În fapt, este vorba despre o alegere sau mai degrabă despre o pendulare între cele două stări? În fața maniei activității și a deprimării relaxării, mintea se simte prinsă ca într-o meghină, iar inima se sufocă și transmite numai ecoul unui gol interior. Așa se naște în ființa omenească sentimentul ratării: când orice activitate exterioară este doar un motiv în plus de stres, iar liniștea interioară seamănă cu o zi petrecută în deșert prin monotonia ei.

Filozoful francez Blaise Pascal descria foarte bine aceste stări contradictorii și totuși înrudite în dezastrul provocat asupra sufletului omenesc: „Oamenii posedă un instinct secret care-i conduce la distracții și la ocupații în afara lor, fapt care se explică prin resentimentul ce-l au față de mizeria lor continuă. Apoi, ei mai posedă un alt instinct secret, al măreției naturii lor primare, care le arată că fericirea constă numai în liniște, iar nu în frământări” (Blaise Pascal, Cugetări, trad. și note de George Iancu Ghidu, studiu de Ernest Stere, București, Ed. Științifică, 1992, p. 157).

B. Pascal era convins că oamenii se reped asupra unor proiecte noi sau a unei munci peste limite pentru că nu-și pot suporta propria viață interioară. Nimic mai adevărat. Am putea spune chiar că motorul eficienței actuale constă tocmai în goana omului de sine însuși. Orice clipă petrecută cu propriul sine este motiv de teamă sau de plictiseală și de aceea trebuie umplută cu acti­vități. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Însă la fel de adevărat este că omul are nevoie și de relaxare, la care recurge numai când nu mai are de ales. Cum este nesăbuit în munca sa, la fel va ajunge să fie și în odihna sa. Se va înmormânta în propria relaxare ca în ultima resursă disponibilă a unei vieți fade. Alteori, va ajunge la concluzia că totul este atât de relativ, de inutil în esența sa, încât toate activitățile sale nu pot ajunge să aibă valoare istorică, adică să fie recunoscute de cei care vor veni după el. Prăbușindu-se sub această idee fatalistă, omul se va întreba: la ce bun? Și va da deoparte toate frământările, mai puțin una singură: propria sa existență interioară. Însă și aici va zăbovi puțin pentru că nu poate să rămână în această frământare fără să-și piardă orice busolă a exis­tenței. Și atunci, ne spune B. Pascal, va încerca să combine atât stresul peste măsură, cât și liniștea interioară aparentă: „Și, din aceste două instincte contrarii, se formează în ei ceva nou, confuz, ce se ascunde în fundul sufletului, care îi face să tindă la liniște prin agitație și-și închipuie întotdeauna că satis­facția pe care nu o au le va sosi, dacă, trecând peste câteva gre­u­tăți pe care le întrevăd, își pot deschide poarta liniștii. Așa se scurge toată viața. Căutăm liniș­tea luptând împotriva câtorva obstacole, iar când le-am învins, această liniște devine insuportabilă. Căci sau cugetăm la mizeriile ce avem, sau la acelea de care suntem amenințați. Și când ne vedem puși din toate părțile la adăpost, plictiseala autorității individuale nu-și întârzie apa­riția în fundul inimii unde are rădăcini firești și de unde vine spre a ne umple mintea cu venin” (Blaise Pascal, Cugetări, p. 157).

Pare un drum fără ieșire. Tot ce faci nu poate umple acel gol interior, iar când stai și cugeți la propria-ți persoană, îți dorești să te cunoști cât mai puțin. Și totuși... de vreme ce ești creștin, ar trebui să știi că numai egoismul se manifestă astfel. Dacă ai împlini toate acțiunile tale exterioare pentru a-L sluji pe Dumnezeu sau pentru a-ți ajuta aproapele, dezinteresându-te cât mai mult de propriile tale satis­facții profesionale sau personale, atunci stresul nu și-ar găsi prea mult loc în viața ta. Poate că ai trece prin momente grele, pentru că necazurile și ispitele nu te vor ocoli, dar cumva vei ști în sinea ta că sunt trecătoare, că nu au cum să te învingă, ci cel mult să te încetinească, dar nu fără folos. Nu este bine să te obișnuiești prea mult cu succesul, ca să nu te doară lipsa lui sau să te îngâmfi. Deci și piedicile au folosul lor. Pe de altă parte, dacă n-ai fi atât de egoist, poate că ai gusta cu adevărat liniștea interioară, nu o simplă decuplare mentală de la activitățile în care ești angrenat. Ți-ai da seama că iubirea este esența vieții tale, nu efici­ența, că Dumnezeu te vrea fericit, nu perfect, și că desăvâr­șirea vieții tale nu poate fi atinsă prin izolare.

Dacă am trăi măcar o zi alături de Dumnezeu, nu în paralel cu El, ne-am da seama că în viața duhovnicească dragostea ține loc de stres și smerenia tăcută ține loc de liniște interioară. Însă putem renunța pentru ele la liniș­tea orgolioasă ce ucide și stresul care pare că ne menține vii?