Învierea este vreme de iertare şi primire de har
Sărbătoarea Învierii lui Hristos este o perioadă specială din anul bisericesc şi toţi creştinii ortodocşi din România se bucură de reîntâlnirea cu aproapele, în chip tradiţional legată de slujbele bisericeşti. Despre felul în care e potrivit să ne rugăm şi să ne bucurăm în acest răstimp am vorbit cu părintele ieromonah Pantelimon Şuşnea, stareţul Mănăstirii Oaşa.
Preacuvioşia voastră, în luminatul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos creştinii îşi regăsesc rădăcinile care au început să crească la botez. Cum am putea trăi această bucurie, aducându-ne aminte de responsabilitatea noastră de purtători de haină luminoasă?
Gândul regăsirii rădăcinilor care au început să crească odată cu Taina Sfântului Botez este unul foarte frumos. Orice creştin român are o dublă cetăţenie, aceea a neamului din care face parte, dar şi aceea de creştin, din familia lui Dumnezeu. Nu suntem doar cetăţeni ai creştinătăţii, ci suntem membri ai familiei lui Dumnezeu, părtaşi la familia Sfintei Treimi. Maica Domnului este şi maica noastră. Din această perspectivă, a dublei cetăţenii, avem şi o dublă responsabilitate, care la un moment dat devine una singură. De aceea, este foarte importantă conştientizarea acestor două apartenenţe, respectiv la neamul din care faci parte, dar şi la Biserică. Avem o ţară foarte frumoasă, cu o cultură şi civilizaţie specifice, o anumită arhitectură sufletească ce s-a înnobilat în timp prin toate eforturile strămoşilor noştri. La botez ne îmbrăcăm în haină luminoasă, recăpătăm haina pe care am pierdut-o ca şi umanitate atunci când primul om s-a pomenit gol. Noi recuperăm această haină luminoasă şi, de asemenea, prin botez cu toţii trecem printr-un Paşti în chip tainic, adică prin ceea ce a făcut Domnul nostru Iisus Hristos.
Săptămâna Luminată este plină de bucurie. În ce fel se poate ruga creştinul în această perioadă, ca să nu umbrească bucuria praznicului?
Paştile sunt o zi de naştere pentru fiecare creştin, pentru că prin acest proces al Răstignirii şi Învierii lui Hristos, respectiv al afundării şi ieşirii din apa botezului a omului, noi ne naştem din nou şi primim această calitate de creştini, iar această cetăţenie pe care o primim trebuie conştientizată de fiecare credincios. Faptul de a fi cetăţean al unei naţiuni nu este suficient dacă nu devii în acelaşi timp şi cetăţean al familiei lui Dumnezeu. Abia când aceste două cetăţenii se împletesc putem vorbi de o civilizaţie creştină autentică. Calităţile pe care a ajuns să le dobândească sufletul românului se datorează creştinismului, iar cetăţenia creştinească dă sens şi nobleţe. Nu este nobleţe mai mare decât aceea de a fi membru al familiei lui Dumnezeu. De aceea Paştile sunt ziua de naştere pentru noi toţi. Prin conştientizare, asumare şi angajare în viaţa creştinească noi putem ieşi din starea latentă de creştini cu numele şi să activăm tot potenţialul cu care am fost înzestraţi în Taina Sfântului Botez.
Trecerea de la tristeţea punerii în mormânt a Mântuitorului la Înviere înseamnă o schimbare peste noapte a istoriei. Cum se poate obişnui creştinul cu această trecere bruscă?
Când vorbim despre rugăciunea din cuprinsul Postului Paştilor, poate cea mai specifică este cea a Sfântului Efrem Sirul. Prin înfrânarea poftelor ajungem la un nivel diferit de sensibilizare pe care îl exercită practica postului asupra stării sufleteşti, prin domolirea instinctelor. În această rugăciune cerem lui Dumnezeu să ne ferească de grijile lumeşti, să ne elibereze de iubirea de stăpânire, care vorbeşte nu doar de poziţii dominante în societate, ci şi despre dorinţa de a-l domina sau stăpâni pe cel de lângă tine. În post există foarte multă agitaţie şi atracţie către sfera deşertăciunilor, la nivel de preocupări şi discuţii. Am putea spune că deşertăciunea este orice realitate din ceea ce-l înconjoară pe om pe care acesta nu o poate articula cu viaţa lui spirituală. Orice lucru care nu are şi un sens spiritual, chiar dacă nu este deşertăciune în sinea lui, poate deveni un lucru deşert. Vorbim aici despre orice lucru, împrejurare de viaţă, relaţie cu cineva, dialog cu un om sau cu creaţia, care în sinea lor nu sunt deşertăciune, pentru că Ortodoxia recuperează tot, atunci când creştinul ştie să articuleze aceasta la credinţa sa, inclusiv dansul, mai ales la ritualurile de trecere. Inclusiv milostenia poate fi deşertăciune, dacă nu e făcută din dragoste, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Cerem în schimb smerenia, slujirea altora şi curăţia. Rugăciunea Sf. Efrem continuă cu cererea vameşului din Evanghelie, adică rugăciunea prin excelenţă. Totul însă ţine de conştientizarea stării de sensibilizare care se realizează prin intermediul postului. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească, Îl recunoaştem pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Ziditor al nostru şi îi cerem iertare. Toate aceste rugăciuni le punem în faţa milei lui Dumnezeu, Care n-a creat lumea spre pierzare, ci spre mântuire.
Atunci când vorbim de rugăciune în Săptămâna Luminată, este foarte important să nu se piardă nivelul de sensibilizare. Este importantă starea în care se spun rugăciunile. Odată cu praznicul Învierii omul ar putea să nu mai înţeleagă bucuria sărbătorii şi prin îmbuibarea cu mâncare, care nu mai slujeşte stării de bucurie, ci devine o preocupare în sine. Aşa se poate pierde starea de transparenţă sufletească ce asigură conştientizarea la rugăciune. Pentru a te ruga cu profunzime trebuie să ai mintea luminată sau străvezie, să fie uşurată de toate poverile sau întunericul cu care simţurile o opacizează.
Care ar fi rânduiala de rugăciune particulară a creştinului în perioada pascală?
Dacă ne-am străduit timp de şapte săptămâni să ne subţiem mintea, să o uşurăm, să fie activă, dinamică şi ageră, există riscul să sabotăm singuri această stare de calitate a simţirii în ceea ce priveşte rugăciunea. În perioada postului noi am pregătit mintea ca un mod de manifestare a sufletului pentru a putea să trăiască la intensitate maximă tot ceea ce înseamnă simţirea Sfintelor Paşti. Biserica vine cu slujbe deosebite, iar o minte îngreunată şi obosită de gândul la altele sau la mâncare nu mai poate urca ultimul vârf al muntelui pe care am urcat întregul post. Astfel, ea nu se va desfăta de slujbele Învierii. Omul trebuie să conştientizeze că s-a pregătit pentru primirea în minte a praznicului, iar alimentele necesare nu trebuie să ducă la întunecarea minţii şi pierderea stării de sensibilizare care să ajute mintea să perceapă manifestările duhului. Rugăciunea particulară a creştinului în această perioadă, din perspectivă liturgică toate slujbele se reduc la Canonul Învierii. Dacă ai sfeştanie, înmormântare sau altă slujbă, totul se zice din Canonul Învierii. Nu se mai citeşte Psaltirea în această perioadă. Creştinul are la îndemână acasă Acatistul Învierii, unde se reiau foarte frumos temele din Canonul Învierii. Slujindu-se de cuvintele rugăciunilor acestui acatist, creştinul va simţi pe deplin perioada praznicului.
Cum îi putem pomeni pe cei adormiţi din neamul nostru în perioada luminată a Paştilor, ştiind că Biserica a rânduit să nu se săvârşească parastase acum?
Noi avem o legătură cu cei adormiți şi nu există moment în care să avem oprelişte de a ne manifesta iubirea şi cinstirea faţă de ei. Nu se săvârşesc parastase, nu se fac îngenuncheri în perioada pascală, pentru că nu este loc de tânguire. Însă rugăciunea pentru cei adormiți nu este tânguire. Orice gest de bunăvoinţă, milostenie şi dragoste este pentru cei adormiţi. Şi oare ce perioadă mai potrivită pentru a fi bun este în cursul anului decât aceasta, din perioada Învierii, când a răsărit Hristos din mormânt? Cum să stăm în faţa lui Dumnezeu, fără a fi în legătură cu cei adormiţi? Ei sunt mai mult decât noi în această lumină a Învierii. Orice milostenie făcută din dragoste pentru cei adormiţi este o pomenire a acestora şi rugăciune pentru ei. Nu doar cuvintele din slujbe înseamnă pomenire a celor adormiţi, ci orice lucrare făcută cu gândul la Dumnezeu este o formă de rugăciune, de legătură cu El.
Ce i-aţi îndemna pe români în această perioadă luminată?
Îndemnul meu pentru români porneşte de la cuvintele Sf. Ap. Pavel despre dragoste, care nu se poartă cu necuviinţă, nu le caută pe ale sale, nu se aprinde de mânie şi nu gândeşte răul. Aceste patru manifestări ale dragostei îi îndemn pe creştinii români să le aibă în vedere. Dintre toate cel mai bine este să nu gândească răul. Să nu presupună răul, chiar dacă el există. Să nu ne gândim la răul din noi şi să încercăm să nu vedem răul sau patima din cel de lângă noi. Există răutate în lume, dar nu le recomand oamenilor să aibă în vedere obiectivismul răutăţii, ci subiectivismul bunătăţii. Să nu gândească răul, chiar dacă acesta este vizibil, pentru că răul trezeşte în noi mânia. Gândirea răului activează tot felul de stări negative în noi. De aceea este mai potrivit să nu fim obiectivi cu alţii, ci cu noi şi subiectivi cu ceilalţi. Să ne gândim la ceea ce este bun în celălalt şi în lume şi aşa vom avea o relaţie frumoasă cu celălalt, atitudinea noastră scoţând la lumină ce este bun în aproapele. Perioada aceasta a Învierii este vreme de iertare şi primire de har de dragul izbăvirii neamului omenesc şi a aducerii lui în Rai.