Viaţa este o oglindă: zâmbeşte-i, dacă vrei să-ţi ofere lumină

„Am încercat să scot din viaţa asta tot ce s-a putut.” Această mărturie ne confirmă câtă dăruire, câtă muncă a depus profesoara Izabela Dumitra pentru a reuşi într-o existenţă care i-a fost dată cu o mare dizabilitate - nevederea. „Dumnezeu înţelepţeşte orbii” (Psalmul 145, 8), spune Scriptura. Profesoara Izabela Dumitra este doar un exemplu din multele care confirmă spusele psalmistului. Înţelepciunea vine, dar pentru ea trebuie să munceşti cu pasiune, cu bucurie, fără încrâncenare sau deznădejde, pentru că viaţa în sine, spune interlocutoarea, e o oglindă. Dacă zâmbeşti, îţi întoarce lumină, dacă o priveşti cu încrâncenare, devine apăsătoare.  

Stimată doamnă, cum a fost copilăria dumneavoastră? Cum au primit pă­rinții și familia provocarea de a trăi în casă cu un copil nevăzător?

Am crescut într-o familie numeroasă, alături de încă șase frați. Părinții mei, oameni simpli, dar cu o inimă mare, m-au primit cu multă dragoste și au făcut tot ce le-a stat în putință pentru ca eu să am o copilărie frumoasă. Au fost mereu deschiși să învețe cum să-și ajute copilul nevăzător și nu m-au tratat niciodată ca pe o povară. La fel au făcut și frații mei. Nu m-au considerat o persoană care trebuie protejată excesiv, ci m-au integrat firesc în toate activitățile lor. Am trăit bucuriile simple ale copilăriei: jocuri, alergări, mici năzbâtii, plimbări și întâlniri cu prietenii. Am fost prezentă pretutindeni, chiar dacă uneori întâmpinam dificultăți. Mai târziu, am avut parte de aceeași deschidere și din partea prietenilor văzători, pe care i-am cunoscut prin intermediul fraților mei. Am fost apreciată pentru ceea ce eram, nu pentru ceea ce îmi lipsea. Privind în urmă, pot spune că am avut o copilărie împlinită, bogată în amintiri senine, despre care aș putea scrie pagini întregi.

Ați simțit vreodată un fel de revoltă împotriva lui Dumnezeu pentru că nu vedeți?

Nu. Revolta nu aduce nimic bun: macină sufletul, creează frustrări și întristează. Am ales să privesc întotdeauna partea luminoasă a vieții și să fiu recunoscătoare pentru darurile primite. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce mi-a oferit și pentru faptul că m-a ajutat să împlinesc ceea ce mi-am propus.

Poate un nevăzător să fie fericit?

Fericirea nu depinde de pre­zența sau absența vederii. Ea ține, mai degrabă, de echilibrul dintre ceea ce ne dorim și ceea ce putem primi de la viață. Cred că este important să ne cunoaștem bine și să nu cerem nici vieții, nici lui Dumnezeu mai mult decât ni se cuvine. Fericirea are mai multe forme. Există acele momente intense de împlinire, când un vis devine realitate. Dar există și o fericire liniștită, de zi cu zi, construită din lucruri mărunte: o casă primitoare, o vorbă bună, o carte, o melodie, o plimbare sau o întâlnire cu prietenii. În ceea ce mă privește, caut bucuria în lucrurile simple, în darurile pe care Dumnezeu ni le oferă tuturor, fără cost, dar cu sens.

Sunteți profesoară de limba și literatura română de peste 20 de ani. Nu v-a fost greu, în lipsa tehnologiilor de astăzi? Ce v-a ajutat să mergeți mai departe?

Nu m-am gândit niciodată dacă mi-a fost greu. Am știut ce îmi doresc și am mers înainte. În perioada studiilor, nu existau tehnologiile de astăzi, așa că îmi înregistram cursurile pe reportofon, le transcriam în Braille și reutilizam casetele pentru că erau scumpe. Am fost sprijinită de ­familie și de colegi. Mama, care lucra într-o bibliotecă, mă ajuta să procur cărțile, iar fratele meu îmi citea și înregistra pagini întregi. Colegele îmi puneau la dispoziție cursurile, iar împreună învățam și ne pregăteam pentru examene. M-a susținut, înainte de toate, dragostea pentru literatură și pentru copii. Mi-am dorit să devin profesoară și să întorc, la rândul meu, ceea ce am primit de la dascălii mei. În timp, Dumnezeu mi-a deschis și alte drumuri. Astăzi lucrez atât în educație, la Liceul Special „Regina Elisabeta”, unde îi sprijin pe elevi să dobândească autonomia necesară, cât și în domeniul jurnalismului, în cadrul Asociației Nevăzătorilor din România. Aici coordonez și redactez publicații precum revista „Litera noastră” și revista audio „Impact”, realizez interviuri și podcasturi și mă implic în organizarea unor evenimente culturale dedicate persoanelor nevăzătoare. Toate acestea le consider daruri și oportunități primite la timpul potrivit.

Faptul că sunteți nevăzătoare v-a făcut mai empatică?

Nu cred că există o regulă generală. Sunt oameni nevăzători deschiși și optimiști, dar și persoane mai retrase sau mai sceptice - la fel ca în rândul celor văzători. Felul în care răspundem vieții ține mai mult de structura noastră interioară. Viața este, într-un fel, o oglindă: dacă îi zâmbești, îți întoarce lumină; dacă o privești cu încrâncenare, devine mai apăsătoare. Pentru că nici ipocrizia nu mă caracterizează, trebuie să admit că nu-i totdeauna ușor. Ca fiecare dintre noi, am avut clipe de îndoială, de singurătate, de tristețe și, desigur, am câteva regrete. Cel mai mare dintre acestea provine din faptul că nu am copii. Am avut norocul să iubesc, să fiu iubită, iar tentația a existat, însă boala care m-a lăsat fără vedere poate fi ereditară și m-am temut să aduc pe lume un copil orb. Oricât ai fi de optimist, de încrezător, de înclinat să te concentrezi pe partea bună a vieții, cum spune poporul, crucea rămâne cruce și n-am dorit să-i impun eu așa ceva. Dacă Dumnezeu îți dă acest destin, e în regulă, îl accepți fără rezerve, mergi înainte și încerci să scoți din viață tot ce poți, dar să alegi tu pentru un semen, fie chiar și propriul copil, e o răspundere pe care n-am vrut să mi-o asum. Numai că tendința de a căuta jumătatea plină a paharului nu mă părăsește nici în această privință. Dumnezeu mi-a dăruit zece nepoți, am o relație extraordinară cu fiecare dintre ei, mulți au crescut alături de mine și am fost mamă pe jumătate, fără să risc să împovărez un copil. Ca să revin la înțelegere și sensibilitate, cei din jur spun că sunt o persoană empatică, deschisă, care transmite multă energie pozitivă. Îmi doresc să fie adevărat, dar, mai ales, îmi doresc să las în urma mea gânduri bune și amintiri luminoase.

Ce sens atribuiți dumneavoastră lipsei vederii?

Cu siguranță, nu am perceput niciodată absența vederii ca pe o pedeapsă. Aș crede prea puțin în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu dacă aș gândi astfel. Cred, mai degrabă, că tot ce ni se întâmplă - bun sau rău - ne modelează: ne face mai puternici, mai înțelepți, mai buni. Acesta este, până la urmă, rostul încercărilor din viață și nu văd de ce le-am privi altfel. Nu știu ce mi-a luat lipsa vederii, pentru că nu am văzut niciodată. Dar știu foarte bine ce sunt și ce am. Dacă mi-a fost mai greu uneori, am găsit în mine puterea de a merge mai departe și de a-mi construi viața pe care mi-am dorit-o. Fără a exagera valoarea compensatorie a orbirii, cred totuși că ea ne poate ajuta, atunci când suntem deschiși și empatici, să aducem lumină în viețile celor din jur. Dacă noi, în ciuda acestei neputințe, rămânem curajoși, optimiști și încrezători, cei care văd pot înțelege că nu trebuie să se lase doborâți de propriile greutăți. Acesta cred că este sensul absenței vederii. Iar eu nu-mi doresc decât să fiu demnă de el și, atât cât pot, să fiu de folos.

Dacă Hristos este cu noi, de ce nu ne vindecă?

Nu cred că este înțelept să punem ceea ce spune Biblia exclusiv sub lupa rațiunii. Fără a avea pretenția că sunt un exeget, cred că vindecarea orbului din Noul Testament are, înainte de toate, o semnificație simbolică. Este vorba despre orbirea spirituală, despre incapacitatea de a înțelege adevărul lui Dumnezeu - iar la aceasta se referă „Lumina” despre care vorbește Hristos. Nu i-am cerut niciodată lui Dumnezeu să-mi redea vederea - nu pentru că n-ar putea, ci pentru că nu aceasta este, în înțelegerea mea, esența relației cu El. Relația cu Dumnezeu nu este un târg: nu oferim rugăciuni pentru a primi, în schimb, sănătate, noroc sau alte binefaceri concrete. Ne rugăm pentru ca El, care ne cunoaște slăbiciunile, dar și binele din noi, să ne îndrume. Nu binefaceri ar trebui să așteptăm de la Dumnezeu, ci înțelepciune, curaj și răbdare - lucrurile care ne ajută, în mod real, să ne construim viața și să ne apropiem de sensul ei. Îmi amintesc că, în adolescență, treceam printr-o perioadă grea și îmi pierdusem curajul. Atunci L-am rugat pe Hristos să-mi dea un semn - nu ceva anume, ci doar un semn că mă aude. În noaptea aceea am avut un vis atât de frumos, încât mult timp nu am îndrăznit să-l povestesc nimănui. Se făcea că zburam pe un covor de lumină și, oriunde întorceam capul, era doar lumină - albă, limpede, strălucitoare, nu cețoasă, gălbuie, așa cum încă o vedeau ochii mei pe atunci, iar Iisus mă ținea de mână. Nu spunea nimic, dar eu știam că este El și că este lângă mine. Acestea sunt, poate, singurele semne pe care avem dreptul să le așteptăm de la Dumnezeu: nu neapărat schimbarea condiției noastre, ci certitudinea că nu suntem singuri.