Brâncuși, o perspectivă transatlantică

În Anul Brâncuși, pentru a-l înțe­lege cât mai bine, ne-am adresat Roxanei Marcoci, curator-șef la Departamentul de Fotografie de la Museum of Modern Art (MoMA) din New York, unul dintre cele mai prestigioase muzee din lume, recunoscută pentru rolul său în promovarea și conservarea moș­te­nirii artistice a lui Constantin Brâncuși, contribuind la menți­ne­rea și creșterea vizibilității ope­rei acestuia în spațiul american și internațional. Având un doctorat în Brâncuși, ea aduce servicii neprețuite memoriei marelui artist.

Când și cum ați părăsit România?

În mai 1977, la scurt timp după terminarea liceului, într-o perioadă de tulburări politice, în care o primă generație de disidenți era în plină activitate. Am ajuns la Paris și am obținut statutul de refugiat politic. Doi ani mai târziu am imigrat în SUA, cu intenția de a-mi aduce părinții la New York, ceea ce s-a întâmplat după o campanie senatorială intensă. Datorită unei legislații privind reîntregirea familiei, elaborată de senatorul Daniel Patrick Moynihan, am reușit să-i aduc aici trei ani mai târziu.

Cum v-ați adaptat în Franța, apoi în SUA?

Naturalizarea în Franța a fost relativ ușoară, deoarece eram europeană și o francofilă profund înrădăcinată: nu numai că vorbeam franceza, având un unchi francez, dar lucrasem la Centrul Cultural Francez din București la scurt timp după terminarea liceului. În State mi-a fost mai greu, pentru că nu vorbeam fluent engleza. Dar imediat ce am ajuns în New York, am început cursuri de engleză și, în toamna acelui an, m-am înscris la licența în arte la Hunter College. Am terminat facultatea concentrându-mă pe o triplă specializare, studiind istoria artei, critica de teatru și film și sociologia, discipline care mi-au permis să mă integrez cultural şi să am o activitate curatorială bazată pe gândirea critică. Toate acestea continuă să influențeze modul în care interacționez cu arta și artiștii.

Ați ajuns în Franța în anul în care s-a deschis Centrul Pompidou. A influențat acest lucru apropierea de Brâncuși?

În mod decisiv! Deschiderea din 1977 mi-a trezit dorința de a înțelege mai profund ce poate face arta, cum poate remodela felul de a gândi nu doar despre cultură, ci și despre lumea din jurul nostru. Arhitectura sa radicală - care întoarce o clădire „pe dos”, cu țevi expuse, elemente structurale și culori îndrăznețe - a contestat ideile tradiționale despre formă și funcție. Nici măcar nu trebuia să intri în muzeu pentru a simți impactul: acesta era imediat. În loc să adăpostească pur și simplu artă, clădirea în sine se simțea ca o operă de artă vie. Mai mult, aș spune că deschiderea Muzeului Pompidou a revoluționat Parisul, transformând zona Beaubourg, la acea vreme una degradată, fostă zonă industrială, într-un centru cultural vibrant. S-a democratizat accesul la artă, creând un spațiu public nou, popular (Piazza), care a recentrat viața culturală, în ciuda controverselor inițiale. Clădirea, concepută de Renzo Piano și Richard Rogers, a fost supranumită de unii critici „Notre Dame a țevilor”. Dar tocmai prin pla­sarea la exterior a instalațiilor sanitare, a sistemelor electrice și a scărilor rulante, s-a eliberat interiorul pentru galerii flexibile, cu plan deschis, creând o „fabrică culturală” - un spațiu incredibil de inovator, care reunește sub același acoperiș o bibliotecă publică, un centru de cercetare muzicală și un muzeu de artă modernă, invitând vizitatorii să combine timpul liber cu educația. Atelierul Brâncuși s-a deschis vizavi de Centrul Pompidou, fiind o replică exactă a studioului său original de pe Impasse Ronsin. A fost conceput pentru a onora moștenirea lăsată statului francez în 1957: la moartea sa, artistul și-a donat atelierul, cu condiția explicită ca acesta să fie reconstituit fidel. Versiunea din 1977 a rămas până când a fost distrusă de inundațiile din 1990, fiind înlocuită ulterior în 1997 de actualul pavilion, proiectat de Renzo Piano, care protejează studioul în spatele unei suprafețe vitrate.

La fel de revelator și azi

Cum ați ajuns la MoMA?

Am făcut un doctorat în istoria, teoria și critica artei la Institutul de Arte Frumoase din NYU, unde sponsorul meu în cadrul programului a fost Kirk Varnedoe, care a devenit ulterior directorul de pictură și sculptură al MoMA. El m-a invitat să mă alătur muzeului după ce mi-am terminat teza de doctorat, care s-a concentrat pe opera lui Brâncuși. Am lucrat timp de patru ani în departamentul de pictură și sculptură îna­inte de a trece la fotografie deoarece eram interesată și de noile media, de istoria imaginilor statice și dinamice.

Prima întoarcere în România a fost pentru Brâncuși. Ce ați găsit în arhivele din Târgu Jiu și ce abordare propune teza dumneavoastră de doctorat?

Teza mea de doctorat se intitulează „Locul contestării: Memorialul Primului Război Mondial al lui Constantin Brâncuși”. Așa cum sugerează „locul contestării”, cercetarea s-a concentrat pe istoria receptării operei lui Brâncuși în România în timpul a trei regimuri politice distincte, pe tensiunile politice și istorice din jurul monumentului, pe rolul său în identitatea și memoria națională. M-am dus acolo pentru că știam că originile cercetării mele își au sursa în acele arhive. Am fost surprinsă de diferența dintre reformele culturale întreprinse de Liga Națională a Femeilor din Județul Gorj - un grup privat de femei care au comandat memorialul - și oficialitățile conservatoare ale vremii. Departe de a impune o agendă instituțională proiectului lui Brâncuși (de exemplu, omniprezentul soldat cu baionetă, însoțit de un vultur pe un piedestal!), liga i-a dat carte albă să negocieze principiile memorialului. Iar Brâncuși, în loc să execute un singur monument izolat, a dezvoltat ideea orașului ca memorial: Coloana fără sfârșit, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii sunt aliniate pe o axă lungă de o milă care traversează orașul Târgu Jiu. Și asta a fost foarte revoluționar.

MoMA deține o colecție de sculpturi ale lui Brâncuși. Cât de apreciate sunt de către public?

Brâncuși este apreciat în întreaga lume. Anul 2026 este desemnat oficial ca Anul Constantin Brâncuși, la 150 de ani de la nașterea sa. Opera lui, aș spune, este astăzi la fel de revelatoare și radicală ca atunci. Aprecierea derivă nu doar din admirația estetică, ci și din profunda reconfigurare a ontologiei sculpturale: opera sa impune o reconsiderare a modului în care forma, materialul și sensul se intersectează, asigurându-i poziția de figură centrală în discursul teoretic și istoric al artei moderne.

Reinventarea sculpturii moderne

Noi, românii, îl considerăm un geniu și părintele sculpturii moderne. Este el privit în același mod în SUA și în lume?

Brâncuși este văzut în întreaga lume ca una dintre cele mai influente figuri ale sculpturii secolului 20. Sculptorul și designerul Isamu Noguchi a spus-o cu o simplitate remarcabilă: „Brâncuși a inventat sculptura modernă”. Iar poetul Ezra Pound a menționat: „Nimeni de la egipteni încoace nu a înțeles piatra atât de bine”. Până la moartea sa, în 1957, Brâncuși schimbase fundamental limbajul sculpturii. Recent, am acordat un interviu publicației Art Newspaper, iar una dintre întrebări a fost: „Dacă ai putea trăi cu o singură operă de artă, care ar fi aceasta?” Răspunsul meu a fost: „Ar fi studioul lui Brâncuși în anii 1920, un spațiu plin de lumină, nu doar pentru lucrările uimitoare din lemn sculptat, ghips și bronz lus­truit, ci și pentru context: aici Erik Satie interpretând câteva note anarhice la un mic armoniu și Brâncuși la vioară, acolo Lizica Codreanu plutind într-o rochie sculpturală, lungă, interpretând un dans improvizat în jurul unei Păsări în spațiu sau Coloane fără sfârșit, Tris­tan Tzara recitând cu voce tare poezii-colaj, Duchamp privind tăcut, cu un zâmbet genial...”

Spuneți-ne câteva cuvinte despre evenimentele dedicate lui Brâncuși la MoMA.

Opera lui Brâncuși este mereu expusă la MoMA. Dacă artistul i-a șocat pentru prima dată pe newyorkezi la Armory Show în 1913, MoMA i-a oficializat importanța prin includerea lui din 1933 încoace în 93 de expoziții. În 2010, am prezentat o instalație la scară largă a fotografiilor sale în cadrul expoziției „Copia originală: Fotografia sculpturii din 1839 până în prezent”. Și a mai fost prezentat în cadrul expoziției „Inventarea abstracției 1910-1925”, subliniind respingerea realismului mimetic și abordarea sa inventivă și plină de riscuri asupra formei, care a schimbat în cele din urmă cursul artei moderne și contemporane.

Sunt fotografiile și filmele realizate de Brâncuși doar elemente documentare sau reprezintă o artă în sine?

Categoric sunt artă în sine! Trebuie să vă dezvălui un secret. Am ajuns să înțeleg pe deplin noutatea lui Brâncuși nu doar observând sculpturile sale, ci și studiindu-i fotografiile și filmele. În mare parte din literatura academică anterioară despre Brâncuși el e privit ca un platonician, un sculptor al formei pure, dar când te uiți la fotografiile și filmele sale experimentale îți dai seama de contrariu. Fotografiile sale sunt de două tipuri: așa-numitele fotografii radiante, în care Brâncuși calculează unghiul de incidență al modului în care lumina atinge bronzurile sale polisate; și fotografiile studioului, care era organizat în jurul unor configurații tranzitorii cunoscute sub numele de grupuri mobile, fiecare cuprinzând mai multe piese de sculptură, postamente și piedestaluri grupate unele lângă altele, care subliniază un interes nu pentru puritate, ci pentru o coregrafie, o scenografie și o performativitate mai complexe.

Din 1923 până în 1939, Brâncuși a experimentat și cu filmul. Folosind o cameră de 16 mm oferită de Man Ray, și-a documentat sculp­turile, s-a portretizat la lucru în studio, a înregistrat fragmente din diverse spectacole private, inclusiv baletul geometric structurat al Lizicăi Codreanu, Gimnopediile lui Satie (1922), și a prezentat cele două versiuni în aer liber ale Coloanei fără sfârșit - cea de la Voulangis, precum și versiunea înaltă, de 29,35 m, construită la Târgu Jiu în 1937-38, unde a fotografiat și filmat coloana folosind spectacolul meteorologic al unei fâșii joase de nori și al unei lumini întunecate, pentru a accentua ritmul pulsatil al coloanei pe fundalul întinderii cerului și proporțiile sale în raport cu terenul înconjurător. În aceste imagini statice, Brâncuși a folosit încadrarea, schimbările de distanță focală și jocurile explozive de lumină și umbră pentru a activa materia.

Reconfigurarea percepției

Sunteți o ambasadoare a lui Brâncuși în State și unul dintre cei mai importanți specialiști din întreaga lume în arta sa. Mai este ceva interesant de aflat despre el?

În 1989, MoMA a inaugurat o nouă serie, intitulată „Alegerea artistului”, în care un artist este invitat să organizeze o expoziție din colecția muzeului. Scott Burton a fost primul care a organizat o astfel de expoziție, intitulată „Burton despre Brâncuși”. S-a concentrat pe postamente, mesele-suport și alte piese de mobilier ale operei sale, prezentând cu viziune piedestaluri selectate ca sculpturi. Familiarizat cu practica lui Brâncuși de a fotografia și de a vinde postamentele sale ca lucrări independente, precum și cu echivocul graniței dintre sculptură și piedestal, instalația lui Burton a subliniat cu succes modul în care elementele din diferite grupări estetice pot fi de „aceeași structură conceptuală”. Pe lângă integrarea sculpturii și a piedestalului, ideea lui Brâncuși despre serialitate și infinit în sculptură, crearea de grupuri mobile pentru a redefini obiectul estetic sau funcțional în termeni de spațiu, adoptarea reflectivității pentru a scinda forma de ansamblu și, astfel, de a amplifica ambiguitatea perceptivă, au avut un impact major asupra practicilor artistice contemporane.

În mâinile lui Brâncuși, mai întâi sculptura, apoi fotografia și, mai târziu, filmul au jucat roluri esențiale nu numai în reformularea ideii de artă drept câmp extins de operare, ci au reconfigurat vizual și conceptual însăși percepția. Întrebarea despre cum să vezi - mai degrabă decât doar ce să privești - și cum să experimentezi deschis în diferite medii a marcat un salt care a definit în mod manifest era modernă și ale cărui reverberații continuă să aibă un impact profund și astăzi.

Așchia nu sare departe de trunchi: fiica dumneavoastră a câștigat anul acesta premiul Oscar pentru scurtmetraj. Veți veni în România în iunie, când își va prezenta filmul aici?

Fiica mea, Natalie Musteață, este, de asemenea, istoric de artă, dar și regizoare de film. Scurtmetrajul pe care l-a realizat în colaborare cu soțul ei, Alexandre Singh, a obținut premiul Oscar. Regizorul Cristian Mungiu a invitat-o ​​pe Natalie să deschidă AIFF (Festivalul American de Film Independent) cu filmul lor, pe 5 iunie. Voi veni cu această ocazie, dar numai pentru câteva zile. Aștept cu interes să planific ceva mai lung în anii următori!