Învierea lui Hristos - apelativul învierii noastre

"Când zicem cu credinţă: Hristos a înviat! afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!", astfel îşi încheie părintele Dumitru Stăniloae articolul final din lucrarea "Ortodoxie şi românism". Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, reinvestind omul în veşnicia la care a fost chemat, face ca verbul "a fi" să se conjuge esenţial pe coordonatele hristologice, revelând persoana umană ca realitate de orind pascal, ca "fiinţă pascală" (M. I. Rupnik).

Actul Învierii lui Hristos din morţi, "cu moartea pe moarte călcând", este apelativul lui Dumnezeu care strigă în inima vocaţiei omului: "dumnezei sunteţi!", valorificând chipul umbrit al omului în icoană luminoasă. Acelaşi act al Învierii inaugura categoriile noului pentru dimensiunea tragică a existenţei veterotestamentare în care dominanta morţii şi a distanţei tulbura relaţii, separând, întemniţând, excluzând pe om de la comuniunea cu Dumnezeu. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Mântuitorul Hristos vindecă caracterul îmbolnăvit al lumii şi al omului, "nimicind lumea ca mormânt şi descoperind-o ca euharistie" (Olivier Clement), preschimbând-o din spaţiu decăzut în potir liturgic, iar "poarta iadului devenind uşa Bisericii" (Paul Evdokimov). Hristos Cel Răstignit şi Înviat începe lucrarea de prefacere transfiguratoare a lumii şi a omului, chemând-o către strălucirea cea de sus sau, cum afirmă V. Küneth: "În Domnul înviat e pus începutul eonului învierii şi prin aceasta realitatea ultimă şi veşnică îşi ia începutul." Fără darul Învierii, omul nu este decât o existenţă eşuată, tragică, absurdă, "o fiinţă spre moarte," aşa cum a fost etichetată de filosoful german Martin Heidegger. Radiografiat prin prisma Morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, omul este convertit din fiinţă spre moarte în fiinţă spre înviere, spre viaţa de maximă comuniune în raza iubirii dumnezeieşti şi revelând pe Dumnezeu din "Cel ce Este" în "Tatăl nostru." Etosul hristic al Crucii şi Învierii este un apelativ universal, o chemare, o invitaţie, de aceea spune părintele Stăniloae că "Dumnezeu Se face om să Se audă pe Sine ca Dumnezeu care cheamă şi ca om chemat." Demersul Crucii şi al Învierii ca apelativ universal, ca terapie existenţială în toate veacurile şi pentru toată făptura, este evidenţiat mai ales de două fapte majore, unul de factură scripturistică cu valoare istorică, iar celălalt de ordin eclesial-liturgic. Cel dintâi este reprezentat de însăşi poziţionarea spaţială a Crucii Mântuitorului Hristos, anume pe Muntele Golgota, dincolo de zidurile Ierusalimului. Eficienţa Jertfei lui Hristos este universală şi nu se reduce doar la spaţiul limitat al poporului ales. Roadele Jertfei trec dincolo de graniţele şi zidurile unui popor şi lucrează pretutindeni în istorie, în toată geografia spirituală a lumii. Evenimentul eclesial-liturgic ce anunţă eficienţa universală a Învierii este incipitul slujbei Învierii, debut care se realizează în faţa uşilor Bisericii, şi nu în interior. Imnul "Hristos a înviat" aparţine comunităţii liturgice creştine, dar se rosteşte pentru prima dată în afara spaţiului eclesial ca un apelativ şi strigăt de bucurie pentru întreaga creaţie. La ospăţul Învierii este chemată întreaga făptură. Nicolae Berdiaev, referindu-se la constatarea lui Nietzche, "Dumnezeu a murit!", afirmă că şi creştinismul mărturiseşte moartea lui Dumnezeu, şi chiar Îl prohodeşte, dar, spre deosebire de filosofie, creştinsmul "ştie ceva mai mult", anume că Dumnezeu a înviat, devenind şi garanţia învierii tuturor. Creştinismul, hrănindu-se de veacuri din Învierea lui Hristos, nu se opreşte la aspectul revoltător al lucrurilor, ci dincolo de Taina Crucii acesta doxologiază Taina Învierii. Oricât de multă suferinţă, durere, tristeţe şi tulburare ar fi în viaţa unui om, acestea nu sunt decât pragul trecător al Crucii pentru intrarea în ospăţul Învierii, căci "ultimul cuvânt aparţine sărbătorii" (O. Clement). Orice cruce are în faţa ei perspectiva învierii, şi orice înviere este urmarea crucii.