Ioan 14, 1-11
„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine. În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă pregătesc loc. Și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu. Iar unde Mă duc Eu, voi știți; și știți și calea. Toma I-a zis: Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea? Iisus i-a răspuns: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne nouă pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - El însuși face aceste lucrări. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine.”
Calea care ne duce la Tatăl
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Înălțarea Domnului, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (2015), vol. 14, p. 194
„După cum la intrarea unui împărat în oraş dregătorii și căpeteniile care au multă considerație față de împărat îi ies întru întâmpinare la porțile oraşului, iar osândiții și vinovații sunt păziţi în oraș, așteptând acolo hotărârea împăratului, tot aşa și la venirea Domnului, cei care sunt drepți Îl vor întâmpina în văzduh, iar osândiții și cei care se ştiu în cuget cu multe păcate Îl vor aștepta aici pe Judecător. (...) Nici bogatul nu este fericit, nici săracul nenorocit, ci fericit, și de trei ori fericit este acela care va fi învrednicit de răpirea în nori, de-ar fi el cel mai sărac dintre toţi săracii pământului; după cum nenorocit, și de trei ori nenorocit, este acela care nu va avea parte de răpirea în nori, de-ar fi el cel mai bogat om. De aceea spun ca noi, cei plini de păcate, să ne plângem pe noi înșine, iar cei care fac fapte bune să aibă încredere toţi. Dar, mai bine spus, nu numai să aibă încredere, ci să se şi întărească. Dar nici ceilalți, cei cu păcate, să nu mai plângă, ci să se schimbe. Căci poate și cel cu păcate să părăsească păcatul și să se întoarcă la virtute, poate și el să ajungă la fel cu cei care dintru început au făcut fapte bune. Să ne sârguim, dar, să facem și noi asta. Cei care se știu că fac fapte bune să rămână în dreapta lor credinţă, înmulțindu-şi mereu buna lor agoniseală și adăugând-o la îndrăzneala de mai înainte, iar noi ceilalți, cei fără îndrăzneală, care ne știm pe cuget cu multe păcate, să ne schimbăm, ca, ajungând și noi la îndrăzneala acelora, să-L primim cu toții îndeobște, cu slava cuvenită, pe Împăratul îngerilor și să ne bucurăm de veselia aceea fericită în Hristos Iisus, Domnul nostru.”
(Pr. Narcis Stupcanu)