Ioan Laza, meşterul popular de la bloc

Ioan Laza este singurul meşter popular din Iaşi care face linguri şi printre puţinii meşteri populari consacraţi din judeţ care lucrează în lemn. Meşterul a învăţat în copilărie să lucreze lemnul de la doi meşteri tâmplari din satul natal, Şipote. Ioan Laza a plecat de foarte tânăr din satul său către Iaşi, unde s-a angajat la fabrica „Metalurgica“. Acum locuieşte într-un apartament în unul dintre cartierele muncitoreşti ieşene ridicate de fostul regim. După ce a fost scos la pensie, Ioan Laza s-a reapucat de meşteşugul învăţat în copilărie, lucratul lemnului, pe care îl practică, de data aceasta, la bloc, chiar în bucătăria apartamentului său. Ca o recunoaştere a meritelor sale în domeniul artei şi meşteşugului, meşterul popular de la bloc a primit distincţia de Cetăţean de onoare al comunei Şipote. Totodată, a primit propunerea de a organiza un muzeu al satului în comuna natală.

„Cred că onoarea de a fi numit cetăţean al comunei Şipote a venit de la ceea ce fac eu, de la meşteşugul pe care care îl practic. Iar meşteşugul pe care îl practic eu, de obicei, este făcutul lingurilor. Mai fac sărăriţe, foale, blidare, scăunele. Cred că această onoare vine de la dragostea de meseria pe care o practic acum, după ieşirea la pensie. Meseria asta am învăţat-o cam după ce am terminat clasa a VIII-a, am lucrat cu un meşter în comuna Şipote, cu Gică Diaconu, apoi am lucrat cu Ion Nastasă“, a explicat meşterul care este legătura dintre distincţia primită de el şi viaţa pe care o duce în prezent. Meşterul din micul apartament de la bloc trăieşte, acum la pensie, din meşteşugul învăţat, odată, în satul său natal. El practică acest meşteşug pentru că asta ştie să facă şi, mai ales, pentru că nu poate să stea degeaba. „După ce am învăţat meşteşugul în sat, am plecat la oraş, m-am angajat la Uzina «Metalurgica», aşa cum era numită pe vremea aia. Am lucrat acolo aproape 30 de ani. A fost ieşirea la pensie, cu 50 de ani de viaţă şi 30 de ani de muncă. Umblând eu prin ţară, dar şi prin oraş, pe la noi, mai ales pe la muzee, la Palat, văzând anumite obiecte, am început să confecţionez din nou obiecte din lemn. Am vizitat Muzeul Lingurilor din Câmpulung Moldovenesc, unde sunt 5.400 de linguri, adunate de domnul profesor Ion Ţugui. În anul 2001 am înfiinţat Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova, eu fiind membru fondator al acesteia.“ „Pe vremea aceea, se făcea ucenicie cu plată“ Ioan Laza a învăţat să lucreze lemnul în copilărie, în satul său natal. „Aveam vreo 14 ani când m-am dus ucenic la un meşter tâmplar care avea un atelier cunoscut în sat. Pe vremea aceea se făcea ucenicie cu plată, nu erai primit aşa, pe degeaba. Eu m-am dus la meşter şi i-am spus că nu am bani, dar că vreau şi eu să învăţ o meserie. Mai aveam un coleg, eram doi ucenici, dar acesta plătea ca să înveţe tâmplăria. Meşterul Gică Diaconu era venit din altă parte, din zona Neamţului. Eu terminasem clasa a VIII-a şi trebuia să fac ceva, că venise colectivul, pământul era strâns. Meşterul Gică Diaconu nu voia să ne spună care sunt dimensiunile la ce lucram noi, la uşi, geamuri. Odată, când el a plecat vreo trei zile la Neamţ, de unde era el, ne-am apucat, cei doi ucenici ai săi, şi am făcut o stolerie, aşa se numea pe vremea aceea, adică geamurile şi uşile de la o casă. Toate resturile şi toate bucăţile care au rămas după ce am croit le-am pus deoparte. Când a venit meşterul, ne-a întrebat ce am mai făcut. I-am spus de stolerie şi ne-a întrebat cine ne-o arătat cum se măsoară, cum se croieşte, că el nu ne-a arătat aşa ceva. I-am spus că noi făceam măsurile după ce făcea el o uşă, un geam şi le treceam într-un caiet, pe ascuns. Meşterul a vrut să vadă caietul, apoi a vrut să îl rupă. Noi i-am spus: «Nea Gică, dacă ne rupi caietul, noi nu mai venim de mâine la treabă». Ei şi ne-a lăsat caietul, dar ne-a spus că, dacă vrem să plecăm de la el, să îl anunţăm din timp.“ După ce meseria a fost învăţată, a venit timpul să fie şi practicată: „La nea Gică Diaconu am lucrat cam un an şi ceva, apoi a venit celălalt meşter, Ion Năstasă, care m-a întrebat dacă nu vreau să câştig un ban. Am mers cu acesta şi am lucrat în satul vecin, în vara aceea, la trei case. Ne scula cum se lumina de ziuă şi ne dădea jos când se întuneca. Eram copil pe vremea aceea şi făceam treabă, făceam treabă serioasă. Când ne-am culcat la omul acela, în prima seară, într-o cameră mai de curat, când să aşez perna, am găsit nişte bani. Atunci m-am dus şi le-am spus de bani. Aceia erau banii pregătiţi pentru construcţie. Meşterul Năstasă îmi dădea, pentru munca mea, câte 35 de lei pe zi, erau bani pe vremea aceea, prin ’60 şi ceva. Îmi dădea banii la sfârşit de săptămână şi eram bucuros, îmi luasem şi eu costum! Eram bine plătit, dar era şi multă muncă. Eu, pe care parte mă culcam, pe aia mă trezeam, nu ştiam dacă am dormit noaptea. Aşa o fost să fie. Eu, de felul meu, mi-am dorit să fiu mecanic auto, şi câte şi mai câte am făcut, dar tocmai mecanic auto nu am mai ajuns. Şi nici maşina nu-mi place, că am fost răsturnat de două ori.“ Nea Lică nu poate să trăiască fără muncă, nici acum, când este la pensie. „De la 15 ani muncesc în continuu. În viaţă treâ să faci ceva, că dacă nu faci, degeaba ai trecut pe pământul ăsta. Lumea spune că «Ia, uite ce trece timpul!» Nu-i adevărat, noi trecem prin timp. Parcă mai ieri m-am angajat la fabrică, şi acum sunt pensionar pe al optulea an. Aşa o fost legea. Poate că, dacă mai lucram în continuare la fabrică, eram acum oale şi ulcele, la ce mizerie, zgomot, ce muncă, şi ce condiţii erau acolo!“ Chiar dacă a lucrat la fabrică, Ioan Laza a avut meşteşugul învăţat acasă, în sânge: „Eu am lucrat şi casete şi goblenuri! De când mă ştiu, nu am stat degeaba, mereu caut să fac ceva. Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fac acel muzeu de la Şipote. Am mai învăţat şi un maistru la serviciu să coasă goblen. Eu, de meserie, am fost macaragiu, am lucrat pe pod rulant la „Metalurgica“. Am învăţat un maistru să coasă goblen şi m-a depăşit în meşteşug. Mai râdeau băieţii, la serviciu. Dar, ca să nu stai degeaba, iaca, mai coşi şi un goblen! Acum mi se pare timpul mai puţin ca atunci. Pe vremea aceea, făceam şi serviciu, făceam şi treabă“. „La bloc, mai ales, nu poţi să faci prea multă gălăgie“ Un meşter popular cu greu mai poate fi găsit în satele româneşti. Puţine mai sunt comunităţile tradiţionale în care munca meşterilor mai este apreciată. În zilele noastre, meşterii stau la oraş, la bloc, iar marfa şi-o vând la târgurile organizate cu prilejul a diverse sărbători, în loc să o vândă la iarmaroacele din sate. „Am dragostea de a lucra în lemn, pentru că am învăţat meserie, acolo, în comună, prima dată. Pasiuni am avut mai multe, dar din sat porneşte dragostea de a lucra în lemn. Cred că mi-a plăcut cel mai mult să lucrez în lemn. La bloc, mai ales, nu poţi să faci prea multă gălăgie, dar ceea ce lucrez eu aproape că nici nu se aude. Probabil că, dacă aş avea un atelier şi un spaţiu, m-aş apuca şi de lucrări mai mari. Lucrez cam tot timpul, zilele astea dacă e sărbătoare (n. r. Sfânta Maria), nu am mai făcut nimic, dar de azi am început iar treaba, am lucrat nişte cruci, iar apoi mă apuc de linguri în continuare, pentru că trebuie să mă pregătesc pentru Târgul de Sfânta Parascheva, apoi mă pregătesc pentru Târgul de la Focşani, de Sfântul Dumitru“. Şcoala meşterilor nu se mai face în sat, însă ei fac schimb de experienţă la târgurile la care se mai întâlnesc: „Pe la târguri am văzut că oamenii se interesează de linguri, dar, de fapt, la mine toate obiectele sunt întrebate. Lingura pe care o fac eu nu este doar de decor, ea se poate folosi. Unii chiar spun că au pornit de la lingură, aşa am făcut şi eu, tot de la lingură am pornit, am stat cinci ani cu casa goală, aveam un singur rând de mobilă şi cinci ani am stat cu o cameră goală, aşa o fost situaţia atunci. De când am început să lucrez mai din plin, am umblat cam jumătate de ţară pe la târguri. În Iaşi, eu sunt singurul lingurar, dar în nordul ţării sunt mai mulţi, sunt şi asemănări între noi, pentru că sunt folosite cam aceleaşi motive populare, precum rozeta, şarpele, dragobetele, dar şi alte elemente populare pe care fiecare le face în felul lui personal. Eu lucrez cel mai mult linguri din cireş şi din prun. Nu sunt rivalităţi între noi, pentru că fiecare are stilul lui. Când a fost Târgul de Ceramică şi al Meşterilor Populari «Cucuteni 5000», am fost nouă lingurari şi fiecare a avut succes“. Cum se face o lingură de lemn În bucătărie, la fereastră, Ioan Laza şi-a adunat toate uneltele de care are nevoie şi lucrează mai tot timpul. „Lemnul pentru linguri îl prelucrez mai mult iarna. Îl iau de pe unde găsesc şi eu, unde s-a uscat un copac, mai ales lemnul de prun, pentru că lemnul de cireş se găseşte mai uşor. Aşa că, de obicei iarna se lucrează lemnul, se face găvanul pentru lingură şi apoi rămâne să fac desenul de pe coada lingurii. Lucrez în lemn de prun şi lemn de cireş pentru că au o fibră mai specială. Se lucrează şi din plop şi din tei, salcie, dar e lemn mai moale, se lucrează mai uşor, pe când cireşul, prunul şi nucul au lemn mai tare. Eu nu pot să prelucrez, de exemplu, linguri de stână, aici, acasă, pentru că pentru acest tip de linguri trebuie să mai bocăneşti, ele au găvanul mai mare şi coada mai lungă ca să se poată mesteca în cazanul cu jântiţă de unde se scoate urda. Din butucul de lemn se despică o parte, nu se taie la circular sau la fierăstrău, se despică pentru ca să mergi pe fibra lemnului. Când se ciopleşte lingura, întâi se face găvanul, apoi se ciopleşte coada. Dacă s-a greşit găvanul, nu se mai continuă cu lucrul, lemnul acela rămâne lemn de foc, oricum rămâne mult lemn care se aruncă. Găvanul se face cu scoaba, iar coada se ciopleşte cu cuţitul. După ce s-a cioplit coada, se face modelul pe care îl poţi desena şi după şase luni. Ţăranul, când făcea înainte lingura, avea un cuţit cu el, pe la pădure, şi îl lucra acolo. Acum mai sunt şi alte obiecte cu care lucrezi, mai este şi şmirghel, se finisează, înainte era mai rustică lucrătura. După ce am desenat coada lingurii şi am tăiat-o cu traforajul, fac crestăturile, iar după ce am finisat-o, dau lingura cu ceară de albine ca să scot în evidenţă nuanţa, fibra lemnului; prunul iese cel mai frumos, pentru că el are o nunaţă mai închisă. Asta am învăţat-o şi eu de la altcineva, că meşterii se şi ajută, ei între ei. Sunt care nu vor să spună secretul meseriei, deşi cred că asta ar trebui să se spună, pentru că ar trebui să se meargă mai departe cu tradiţia“. Colecţionar de artă În micul său apartament din blocul comunist, Ioan Laza a adunat, de-a lungul anilor, o valoroasă colecţie de artă. Tablourile sau icoanele acoperă aproape fiecare centimetru de perete din casă. Altele stau ascunse, „la pachet“. „Mergând pe la tot felul de expoziţii, am început să colecţionez. Chiar colecţionam tablouri de la pictori de marcă, precum Ioan Gânju, cu care am fost foarte bun prieten. Am mai colecţionat şi icoane, pentru că eu confecţionam blaturi pentru facultate, pentru studenţi. Eu făceam blaturile, iar ei făceau pictura, aşa că am acum, acasă, o colecţie de peste 80 de icoane. Mergeam să îmi cumpăr un costum în oraş şi veneam cu un tablou acasă. Eu lucram; ce câştigam aduceam acasă, dar ce făceam în plus, puneam bănuţul deoparte şi mă duceam să iau o lucrare. Mergeam la pictorul Ioan Bălău: «Dom’ profesor, am făcut bani de o lucrare!». El îmi spunea: «Mă, tu ai două fete. O să se ducă nevasta să ia un covor, iar când s-or mărita, le dă cadou să aibă la casa lor. O să mănânce moliile covorul. Dar, dacă o să iei un tablou de la mine şi o să vină cutremurul, o să se strice rama, dar o să rămână tabloul. După ce o să mor eu, ai să îţi cumperi castel pe lucrările mele». Ei, nevasta le-o luat de toate la fete, că tre să le deie“, râde meşterul care se bucură că a reuşit să împace şi soţia, dar şi pasiunea sa de colecţionar. „Colecţia mea e din tablouri, din icoane, tot felul de lucruri, am şi vinuri de colecţie. Pe fiecare în parte le apreciez pentru că sunt cumpărate cu suflet şi cu dragoste. Am început să colecţionez şi ceramică neagră de Vădastra, de la profesorul Ioan Cococi“. ▲ În Şipote se mai păstrează case vechi de 200 de ani Invitaţia de a primi titlul de Cetăţean de onoare al comunei Şipote nu a venit singură. Primarul din Şipote l-a vizitat acasă, la Iaşi, pe meşterul Ioan Laza şi, după ce a văzut ce a adunat acesta, i-a propus meşterului să deschidă un muzeu popular: „Primarul Constantin Coţofanu a venit la mine acasă, a spus că stă un sfert de oră şi a plecat după două ore şi jumătate, pentru că aici erau foarte multe lucruri de văzut. Eu am avut ideea de mai de mult de a înfiinţa un muzeu acolo, în sat, şi acum, împreună cu Marcel Lutic de la Muzeul Etnografic al Moldovei, vom vedea ce putem face acolo, deşi e un spaţiu cam micuţ, e o singură cameră. Noi am fi dorit să amenajăm o gospodărie ţărănească. Cred că am să încerc să expun cele mai multe obiecte din colecţia mea şi să vedem dacă vom mai putea achiziţiona şi alte obiecte. Domnuâ primar mi-a făcut şi o propunere să învăţ nişte copii acolo şi cred că am să fac asta în vacanţa de vară, cu cei care or să dorească“. În Şipote mai sunt case vechi de 200 de ani, o biserică ridicată de Luca Arbore, din vremea lui Ştefan cel Mare, fântâni de pe vremea lui Vasile Lupu, dar nici un meşter popular. La sărbătoarea comunei, de Sfânta Maria, s-a jucat fotbal, au duduit boxele de muzică „modernă“, iar tinerele speranţe ale satului au „jucat“ câteva dansuri sportive. Micii s-au prăjit la foc continuu, iar valurile de bere şi suc au curs la dozatoare. La sărbătoare s-a aflat şi meşterul Nea Lică, cum i se zice, în satul natal, lui Ioan Laza, singurul care era îmbrăcat în costum popular. El şi-a instalat standul cu linguri şi a oferit, cuminte, explicaţii fiilor satului care au venit de peste hotare, bucuroşi că au găsit suveniruri pentru prietenii din străinătate. ▲ Lutic: „Un om bun de pus pe rană“ Pentru cunoscuţii săi din Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova, precum şi pentru consătenii săi din Şipote, Ioan Laza este nea Lică. „Cine îl cunoaşte bine pe Lică Laza, ştie că este un om bun de pus pe rană. Ştie să păstreze calm şi echilibru, destinde orice atmosferă încordată cu o glumă ce vine din inima sa bună, prezenţa sa fiind tonică şi binevenită oriunde. De ce am amintit toate aceste trăsături de caracter? Pentru că acestea au legătură intrinsecă cu creaţia sa, lemnul ascultând mai uşor instrumentele tăioase atunci când se află în mâna unor meşteri precum Ioan Laza. Omenia, umorul ancestral, echilibrul, sunt atribute ce se regăsesc pe cozile lingurilor decorative, pe foale, pe blaturile unor icoane, pe sărăriţe sau pe suporturile decorative, cioplite migălos de meşterul ieşean“, a spus Marcel Lutic, etnograf al Muzeului Etnografic al Moldovei şi preşedinte al Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova. „Motivele decorative devin adesea adevărate ansambluri decorative şi sunt inspirate din bogata tradiţie ornamentală autohtonă, precum rozeta solară, funia, arborele vieţii, siluete antropomorfe stilizate şi evocate în posturi hazlii, linia, punctul, dintele de lup, reprezentări avimorfe; în rândul acestora, la loc de cinste este cocoşul vestitor de bine“, a adăugat Lutic.