Ioan Maximovici, sfântul diasporei ruse
Lui Dumnezeu Îi place să Se odihnească în oameni. Sfinţii, căci despre ei vorbim, nu sunt absenţii acestei lumi, pentru că ei văd suferinţa şi păcatul în care omenirea se zbate, propunându-ne un alt fel de a trăi viaţa. Sfântul Ioan Maximovici, episcop de Shanghai şi de San Francisco, a reuşit, în secolul trecut, să îmbine contemplaţia şi rugăciunea cu cercetarea celui în nevoi şi bolnav, descoperindu-se ca ascet aspru şi păstor iubitor, hrănitor al orfanilor şi ca doctor fără de arginţi.
Acum mai bine de o sută de ani în sudul Rusiei, în nobila familie Maximovici, se năştea un fiu, care a primit la botez numele Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al lui Dumnezeu. Nimeni nu se gândea atunci că acest copil blând, tăcut şi sfios va fi lumină pentru atâţia ruşi dinafara graniţelor ţării.
De mic, Mişa, cum era alintat de ceilalţi, a manifestat o evlavie adâncă. Jocurile zgomotoase ale copiilor de aceeaşi vârstă nu-i erau preferate, ci el îşi înveşmânta în straie călugăreşti soldăţeii şi repeta cu ei slujbele pe care le auzea la biserică. Cum mărturisea mai târziu, într-una din predicile sale: „Din prima zi în care am început să fiu conştient de mine, am dorit să slujesc adevărului şi dreptăţii. Părinţii au pus în mine dorinţa de a apăra neclintit adevărul şi sufletul meu a fost fermecat de pilda celor care îşi dăduseră viaţa pentru el“.
Copilăria nevinovată şi sfântă a lui Mişa a făcut-o pe guvernanta catolică franţuzoaică, care se ocupa de educaţia lui, să treacă la Ortodoxie. Mihail a învăţat-o să se roage şi a ajutat-o în pregătirea spirituală de dinainte de primirea Botezului.
Închinăciune în timpul paradei
La unsprezece ani, tânărul Maximovici a intrat la Şcoala de cadeţi de la Poltava, unde s-a făcut vinovat de o „abatere disciplinară gravă“. Cu ocazia aniversării a 200 de ani de la victoria ruşilor în bătălia de la Poltava, a fost organizat un marş în timpul căruia cadetul Maximovici, pe când trecea prin faţa catedralei oraşului, s-a oprit, s-a întors spre biserică şi s-a închinat. Toţi colegii au izbucnit în râs, făcând glume pe seama lui Mişa. S-a propus sancţionarea, dar marele prinţ Konstantinovici, ocrotitorul corpurilor de cadeţi, a dat ordin să nu fie pedepsit pentru această faptă, care arăta o adâncă simţire religioasă.
După ce a sfârşit studiile militare în 1914, Mihail Maximovici dorea să înveţe la Academia teologică din Kiev. Dar părinţii lui aveau un alt gând pentru el, stăruind pentru o carieră de jurist. Mişa i-a ascultat şi s-a înscris la Facultatea de Drept din Harkov. În timpul anilor de studenţie, a continuat să-şi desăvârşească educaţia religioasă, iar citirea atentă a Vieţilor Sfinţilor l-a adus în contact cu o înţelepciune adâncă, nebănuită. Şi-a însuşit viziunea pe care au avut-o sfinţii despre lume, perspectiva lor asupra vieţii, a pătruns psihologia lor, a învăţat din nevoinţele ascetice şi modul de a se ruga al cuvioşilor.
A ajuns să-i iubească din toată inima şi a început să trăiască asemenea lor.
Episcop în China
Atunci când a izbucnit Revoluţia în Rusia, Mihail avea nouăsprezece ani. După pilda sfinţilor, el a rămas şi în acele zile netemător şi, când s-a luat în Harkov hotărârea coborârii şi topirii unui clopot de argint din clopotniţa catedralei oraşului, Mişa împreună cu câţiva credincioşi s-au opus cu îndrăzneală acestui gest. Au început arestările, iar curajul tânărului Maximovici devenise primejdios pentru viaţa lui. Cu toate acestea, nu s-a ascuns, pentru că, socotea el, nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. A fost arestat, dar după o lună a fost eliberat. Din nou l-au închis, dar când au văzut că îi era indiferent dacă stătea în închisoare sau liber, revoluţionarii i-au dat drumul să plece.
Războiul civil rus era în toi, în 1920-1921. Familia Maximovici a fost evacuată şi s-a refugiat la Belgrad. Aici, Mihail s-a înscris la Facultatea de Teologie, pe care a absolvit-o în 1925. Tuns în monahism, un an mai târziu, când i s-a dat numele de Ioan, după ruda sa îndepărtată, Sfântul Ioan din Tobolsk, tânărul monah s-a angajat ca profesor la Seminarul Teologic din Bitolia. Acest oraş, aflat în eparhia Ohrida, era sub păstorirea unui mare episcop, declarat sfânt mai târziu, Nicolae Velimirovici. Acesta l-a preţuit şi l-a iubit mult pe ieromonahul refugiat din Rusia şi de multe ori spunea la adresa lui: „Dacă vreţi să vedeţi un sfânt în viaţă, mergeţi la Bitolia, la părintele Ioan“.
Hirotonit episcop în 1934, vlădicăi Ioan Maximovici i-a fost încredinţată eparhia Shanghai, din China. Acolo, el a construit o catedrală impunătoare şi a întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinţi nevoiaşi.
„Când se uita la tine, te ştiai cel mai iubit din lume“
Orfelinatul, care purta numele Sfântului Tihon de Zadonsk şi adăpostea o sută de copii, era vizitat regulat de către episcop care participa des la orele de religie, interesându-se de nivelul de pregătire al celor mici. Copiii erau preferaţii episcopului. Îi catehiza, le trimitea felicitări, le aducea daruri. Îi putea privi minute în şir cu acea privire caldă şi luminoasă care îi învăluia aşa cum mama îşi cuprinde în braţe copiii. „În clipa în care se uita la tine, te ştiai cel mai iubit din lume“, aveau să mărturisească, mai târziu, cei ce l-au cunoscut.
Pentru că orfanii aveau mari dificultăţi emoţionale înaintea marilor sărbători creştine, când vedeau cum părinţii au grijă de copiii lor cumpărându-le daruri, vlădica Ioan s-a străduit să fie şi tată şi mamă pentru cei sărmani. Venirea comuniştilor în China a însemnat evacuarea tuturor emigranţilor ruşi pe insula Tubabao, din arhipelagul Filipine şi, mai apoi, în America. Pe insula filipineză, aşezată în calea taifunurilor, exilaţii ruşi au rămas doi ani. Cât timp a locuit pe insulă episcopul Ioan, aceasta a fost ferită de năprasnicele furtuni. Filipinezii spuneau: „Bărbatul sfânt care este cu voi binecuvintează din patru direcţii tabăra voastră, în fiecare noapte“.
Programul zilnic al Sfântului Ioan Maximovici
Vlădica Ioan răsturna, uneori, prin modul său de a acţiona, rânduiala obişnuită a lucrurilor. Apărea neanunţat în locuri diferite şi la ore neaşteptate, vizita spitalele noaptea târziu, trenurile şi avioanele aşteptau mai mult în staţii sau aeroport, fiindcă vlădica Ioan întârzia la căpătâiul celor care aveau nevoie de rugăciunile lui.
În Shanghai, la spitalul Frăţiei Ortodoxe Ruse, în 1948, pe la ora trei dimineaţa, un om grav bolnav a chemat asistenta, pentru a-l anunţa pe arhiepiscopul Ioan să vină pentru a-l împărtăşi. Simţea că va muri până dimineaţă şi, de aceea, a dorit ca episcopul să fie lângă el. Afară era furtună puternică. Cablurile electrice fuseseră rupte de vânt. Asistenta i-a răspuns bolnavului să aştepte până dimineaţă, pentru că, la acea oră, era imposibil de ajuns la spital, iar telefoanele nu mai funcţionau. Muribundul însă repeta, în continuu, că doreşte să-l vadă imediat pe episcop. După treizeci şi cinci de minute de la acest episod, s-a auzit o bătaie puternică în poarta spitalului. Paznicul, pe jumătate adormit, a întrebat: „Cine este?“, iar de cealaltă parte a porţii a venit răspunsul: „Sunt episcopul Ioan. Deschideţi. Sunt aşteptat“. Paznicul i-a permis să intre. Vlădica a traversat repede curtea şi, ajungând în spital, a spus: „Este aici un om foarte bolnav care mă aşteaptă. Duceţi-mă la el“. Această întâmplare, consemnată de Helen Mihailovna Brynner, o rusoaică ajunsă în China, este o mărturie de netăgăduit a faptului că episcopul Ioan avea darul înainte-vederii şi că sfinţii îi ascultă pe cei care cer ajutorul lor.
După ce misiunea din China a luat sfârşit, în 1951, din partea Sinodului episcopilor ruşi i s-a încredinţat păstorirea credincioşilor din Europa Occidentală, Paris şi Bruxelles.
Arhiepiscopul Ioan spunea: „Reuşita păstoririi se întemeiază pe rugăciune“. Programul lui zilnic era unul echilibrat: şase ore pe zi îi ocupau slujbele de la biserică, şase ore - studiu şi rugăciune particulară, şase ore - cercetarea celor bolnavi şi nevoiaşi, iar restul, odihnă. Acest program respectat de sfânt îi dădea o tărie neobişnuită şi o adâncă smerenie.
Când mergea prin Paris, oamenii alergau ca să primească binecuvântarea lui şi să-i sărute mâna.
„Cuvintele lui erau demne de încredere“
Misiunea pe pământ european avea să se termine în 1961, când arhiepiscopul Maximovici a obţinut, din partea ministrului de Externe, mutarea emigranţilor ruşi în America. La San Francisco, unde îşi avea sediul episcopia ortodoxă rusă, Sfântul Ioan a continuat să fie un sprijin pentru cei aflaţi în nevoi. Dar, cel mai important lucru a fost, cum mărturisea părintele Serafim Rose, ucenicul duhovnicesc al sfântului Ioan Maximovici, faptul că „am văzut în acest sfânt arhipăstor un model de Ortodoxie, un teolog adevărat, a cărui teologie venea dintr-o viaţă sfântă şi dintr-o înrădăcinare desăvârşită în tradiţia ortodoxă. Când vorbea, cuvintele lui erau demne de încredere…“.
▲ „Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă“
„Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă seminţele şi paiele; paiele le împrăştie vântul, iar seminţele cad la picioarele Stăpânului şi sunt strânse în jitniţe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă şi trebuie să ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire. Trebuie ca din vreme să facem singuri judecată cu noi înşine şi noi înşine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăinţă. Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie şi omul care s-a înrobit păcatului.“ (Sfântul Ioan Maximovici, Predici)
După ce se face lumină în cameră
„Pocăinţa este schimbarea modului de a gândi, revizuirea părerilor omului, schimbarea vieţii lui. Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar, iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber. Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate, iar mintea este ocupată numai de cele lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Dar, când raza luminii dumnezeieşti va pătrunde în sufletul nostru, atunci vom vedea neadevărul şi urâciunea din noi. Dacă vom conştientiza nimicnicia noastră duhovnicească şi vom dori din tot sufletul să ne îndreptăm, suntem aproape de mântuire.“ (Sfântul Ioan Maximovici, Predici)