Ion Gavrilă Ogoranu, un brad care nu s-a îndoit

Când au venit la putere în România, comuniștii nu s‑au instalat pur și simplu fără să aibă împotrivirea oamenilor. Chiar dacă au ieșit victorioși în urma măsluirii alegerilor din 1946, comunismul a fost respins de populația țării prin constituirea acelor grupuri de rezistență din munți.

Ion Gavrilă Ogoranu este unul dintre cei mai cunoscuți luptători anticomuniști, omul care n‑a putut fi arestat vreme de aproape 30 de ani.

S‑a născut în 1923 într‑un sat de lângă Făgăraș și era student la Cluj în anul II când a participat la marea revoltă studențească din 10 mai 1946 contra guvernului nou instaurat. La greva care a durat 10 zile au participat 6.000 de studenți, dar și locuitori ai orașului și din împrejurimi. Cu toate că Ogoranu era vicepreședintele studenților de la Agronomie, și membru al Frățiilor de Cruce, a scăpat de data aceasta de condamnare.

Din 1948, împreună cu alți 12 tineri, a renunțat la tot și a organizat Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată din Munții Făgărașului. Luptătorii se foloseau de toate regulile militare, formând nucleul rezistenței din munți, ajutați și de câțiva foști ofițeri ai armatei. Timp de șapte ani, au dus o activitate de gherilă, organizați în grupuri mici, neomorând pe nimeni dintre securiștii care îi urmăreau, decât în caz de autoapărare. Oamenii din sate îi ajutau, dar au fost și cazuri de trădare în ampla acțiune de ucidere și capturare a lor. În acea campanie, doar doi luptători anticomuniști din Făgăraș au scăptat cu viață, unul fiind dus în închisoare, iar Ion Gavrilă Ogoranu nefiind niciodată prins.

În 1951 a fost condamnat în contumacie la moarte. A reușit însă să trăiască într‑un sat din Alba ascuns de Ana, femeia care i‑a devenit soție. În cartea lui de memorii „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, Ogoranu descrie trăirile din vremea în care rămăsese singur în munți și povestește toate întâmplările prin care a trecut ca luptător anticomunist. Iată un fragment: „La capătul patului era rastelul cu armele în cui, lângă ușă, ranițele cu un minimum de mâncare, haine, muniții. Ne sculam când se făcea ziuă, aranjam patul, încingeam focul, puneam de mămăligă. Până fierbea, ne spălam cu zăpadă sau la pârâu; ziceam rugăciunile și prânzeam mămăligă cu brânză și carne. După masă urma program la alegere: citit din cărțile aduse, studiam limba germană dintr‑un curs condensat. Pe masă zăceau tabla de șah și caștile de la galenă. Puteam asculta foarte bine Radio Brașov și seara Vocea Americii”.

Între timp, comuniștii nu puteau admite că nu l‑au prins pe Ogoranu, lăudându‑se că au eradicat complet anticomuniștii, încheind la nivel public răfuiala cu trecutul prin decretul general de grațiere în 1964. Soția lui Ogoranu trimisese scrisori în străinătate pentru a cere grațierea lui, iar informația ajunsese la președintele american Nixon.

În 1976, sătul să mai stea ascuns, Ion Gavrilă Ogoranu s‑a stabilit în Cluj‑Napoca, dorind să trăiască normal. A fost ridicat de oamenii Securității și anchetat mai multe luni, cu scopul de a afla cum trimisese scrisorile în străinătate. I‑au dat însă drumul, cu intenția de a‑l iradia, din câte consemnează el însuși în memorii.

A trăit până în 2006, văzându‑și dosarul de urmărire de la Securitate, voluminos de 90.000 de file, dar și cărțile de memorii publicate. A povestit presei despre acele vremuri în care o mică parte a poporului a trebuit să se sacrifice, chiar dacă guvernarea comunistă nu a fost înlăturată.

În anul 2010 a fost realizat un film artistic despre eroii rezistenței anticomuniste din munți și despre Ion Gavrilă Ogoranu, purtând titlul „Portretul luptătorului la tinerețe”.