Ion Marin Sadoveanu: „Despre familiaritatea cu Dumnezeu”

Biografia lui Ion Marin Sadoveanu (1893-1964) este îndeobște cunoscută. Chiar dacă a rămas, inclusiv în manualele de literatură, în special, prin romanul său Sfârșit de veac în București, acesta a fost totodată poet, autor, critic și istoric de teatru.

O activitate prodigioasă, căci a debutat încă din fragedă tinerețe și a fost liber să-și manifeste talentul și vocația pe întreg parcursul vieții fără opreliști. Realmente foarte puțini critici literari care au scris despre Ion Marin Sadoveanu s-au întrebat ce anume s-a petrecut în viața acestui om, căci îl regăsim amintit constant printre membrii activi ai grupului Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim din anii ’40. Și mai puțin se cunoaște însă, nici măcar în mediile clericale, profundul atașament creștin ortodox al scriitorului...

În volumul său intitulat Timpul Rugului Aprins (Ed. Humanitas, București, 2012, p. 161), părintele Andrei Scrima notează: „Ne-am îngădui o paranteză «de culoare» pentru a face loc amintirii lui Ion Marin Sadoveanu. Ajuns la Antim pe urma acelorași prieteni din anii ’30 - inclusiv dr. Voiculescu -, el surprindea prin asiduitate, vădită într-o devo­țiune oarecum rustică: adorare prelungită a icoanelor, gestualitate amplă... Monden incorijibil - și încântat de a fi considerat astfel -, memorie vie, mereu la pândă, a Bucureștilor de altădată, dar și a celor contemporani, manierat până la afectare, el reprezenta unul dintre cei mai sclipitori conferențiari pe piața culturală de atunci; cum la Antim se organizase un ciclu săptămânal de conferințe, Ion Marin Sadoveanu a asigurat o serie consacrată teatrului antic și misterelor medievale. După 1948, relațiile s-au rărit.”

Într-adevăr, aceasta a fost viața privată, foarte puțin cunoscută, a lui Ion Marin Sadoveanu. Probabil, firea sa discretă și bunele intuiții politice, formate încă din interbelic, l-au determinat să se țină departe de ideologiile vremii. Viața sa a fost favorizată astfel și prin natura profesiei, chiar dacă ideologizarea pătrunsese abrupt și în lumea teatrului. „Dosarul” său părea să fie bun - în ochii autorităților politice comuniste - întrucât nu numai că a scăpat de închisorile în care fuseseră aruncați bună parte dintre confrați, dar a avut și funcții importante, între altele, director al Teatrului Național din București, pentru o scurtă perioadă, între anii 1956 și 1958. Probabil, îndepărtarea sa aparentă de Rugul Aprins, petrecută după anul 1948, despre care amintește profesorul A. Scrima, să îl fi salvat pe Ion Marin Sadoveanu de la închisoare.

După cum se vede din titlurile emisiunilor sale difuzate înainte de comunism la Radio București, majoritatea erau dedicate teatrului și culturii de amplă respirație, cele conjucturale - difuzate preponderent în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial - fiind benigne. Cu toate acestea, Ion Marin Sadoveanu nu va mai avea emisiuni la radio în regimul comunist. Va scrie însă în revistele de cultură ale noului regim, va publica în volum etc. Presupunem că vechea sa apartenență la Rugul Aprins să fi fost unul dintre motivele pentru care este îndepărtat de la conducerea Teatrului Național din București exact în anul 1958, când este arestat lotul Rugului Aprins.

De altfel, câteva dintre emisiuni, laolaltă cu bună parte din opera scrisă (o ediție critică a acesteia i se datorează istoricului literar I. Oprișan, apărută în anii ’70, în seria „Scriitori români” la Editura Minerva), trimit explicit la înclinația lui Ion Marin Sadoveanu către credința creștină. Dar, precum fiecare dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins, Ion Marin Sadoveanu își manifestă credința non-fanatic, european, la înalte cote culturale. De unde și conferințele sale pe care avea să le susțină în cadrul întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim cu subiecte pe cât de nonconformiste, pe atât de atractive.

Numai cei intimi au avut cu­noș­tință însă despre profunda credință ortodoxă a lui Ion Marin Sadoveanu. Notațiile sale cu alură de jurnal, nepublicate încă, vorbesc despre un personaj de-a dreptul spectaculos, dată fiind noua societate materialist-ateistă în care a fost nevoit să supraviețuiască. Astfel, Ion Marin Sadoveanu era un bun exemplu a ceea ce astăzi se cheamă un creștin practicant: nu rata decât rarisim participarea duminicală ori de sărbători la slujbe, se spovedea, se împăr­tășea, iar în drumul său de acasă până la locul unde își desfă­șura activitatea intra zilnic în câteva dintre bisericile bucureștene pentru a se închina...

Fapt necunoscut, Ion Marin Sadoveanu a fost unul dintre partici­panții direcți la slujba petrecută în biserica Mănăstirii Antim (Bucu­rești) prin care, mărturisește, în data de 3 septembrie 1948, ora 10:00, jurnalistul și poetul Sandu Tudor a fost tuns în monahism și a devenit monahul Agathon. Apoi, începând cu ora 11:30 ceremonia a fost urmată de o agapă frățească în trapeza mănăstirii, notează Ion Marin Sadoveanu, care ajunge acasă pe la 13:30, însoțit de Sandu (Alexandru) Elian...

Iată și o pagină intimă, nepublicată în volumele sale anterioare, care mărturisește profunda dedicație ortodoxă a lui Ion Marin Sadoveanu:

„Cum trebuie să-i avem și să-i purtăm în noi pe Mântuitor, pe Maica Sa, și pe Sfinți - cu solemnitate sau cu familiaritate? Iată o întrebare ce nu se poate pune decât după ce cunoști și păstrezi realitatea cea mare, adică omniprezența lui Dumnezeu. Trebuie să știi, să crezi și să simți că Dumnezeu e mereu cu tine, și în tine. Numai atunci se pune și această întrebare la care este greu să răspunzi. S-ar spune că dacă Dumnezeu e mereu cu tine, în actele vieții tale cele mai obișnuite, dacă primește să se asocieze oricând vieții tale, nu se poate să nu se lege între tine și El un raport de familiaritate. E un adevăr, firește, ce nu poate fi contrazis și din el isvorăsc mângâierile și încurajările cele mai puternice. E Dumnezeu, e Mântuitorul regăsit seara sub liniștea lămpii tale de lucru sau în tăcerea ceasurilor de noapte sau în bogăția meditațiilor. E Mântuitorul prieten, Mântuitorul oaspete neîntrerupt în casa ta, pe care Îl cinstești în adâncul inimii tale. Și El te răsplătește consimțind să stea mereu lângă tine. Dar până unde poate merge această familiaritate? Viața ta intimă nu e numai succesiune de limpezimi. În ea se amestecă clipe de turpitudini și de rugini, care chiar dacă nu isvorăsc din păcat, sunt urâte, nu se pot înlătura. Și atunci, dintr-un elementar sentiment de pudoare încerci să te ascunzi. Ești ca Adam care se ascundea de adierea serii din Rai, ce-L cuprindea pe Dumnezeu. Aici stă și gândul salvator al fugii de păcat. Dumnezeu care vede tot, care știe tot, care te supraveghează, [iar] tu nu trebuie să decazi. Ascunde-te ­oriunde vei vrea și Dumnezeu te găsește! Dar Dumnezeu care știe cum te-a făcut, deoarece el te-a mo­delat, are grijă de toate. Și are grijă să rupă El familiaritatea Lui cu tine când e nevoie. Căci prezența Lui, dacă o meriți, nu se simte decât printr-o aprindere a unei anumite lumini în tine. Când trebuie, Dumnezeu stinge lumina din tine pentru ușurarea mizerei tale condiții, dar nu te părăsește! După cum Dumnezeu stă în același timp și pe bun, și pe rău, și pe frumos, și pe urât, și pe inefabil, și pe grosolan, așa stă și pe tine, care cu viața ta pe ritmuri diferite, inerente ei, cuprinzi în mic toată frumusețea și urâciunea lumii. Trupul nostru este templul sufletului, după cum a spus Sfântul Apostol Pavel, dar și sufletul este lumina peșterii. În mâna lui Dumnezeu stau apropierea și depărtarea de El, după ritmul vieții noastre. El măsoară și drămuiește familiaritatea cu El, care este bună, înviorătoare, dătătoare de putere și de nădejdi. Aceasta despre familiaritatea cu Dumnezeu!”

Un exemplu de rafinament spi­ritual la care au ajuns membrii Rugului Aprins.