Iosif Naniescu - bunicuţul din umbra Catedralei mitropolitane din Iaşi
Ucenicii au consemnat cum, uneori, mitropolitul Iosif termina banii din salariul său şi nu mai avea ce dărui săracilor. Atunci, bătea la uşa ucenicului şi zicea cu grăbire: „Împrumută-mi, te rog, 10 lei, căci a venit Hristos la mine şi nu am ce să-I dăruiesc“. La sfârşitul lunii, când primea salariul, mai întâi îşi achita datoriile, apoi miluia pe cei care veneau.
Cele mai importante persoane din viaţa noastră sunt părinţii şi bunicii. De multe ori, bunicii ocupă chiar primul loc, pentru bunătatea şi totala lor înţelegere. Însuşi Mântuitorul Hristos a avut bunici, chiar dacă nu I-a prins în viaţă. Sfinţii Ioachim şi Ana au fost dumnezeieştii străbuni, model pentru ai noştri. Ce îi deosebeşte oare pe părinţi de părinţii lor? Ce îi face pe aceştia din urmă să fie atât de speciali?
Un posibil răspuns este faptul că, dacă mama sau tata s-ar putea să nu înţeleagă o situaţie din viaţa noastră, din cauza nenumăratelor griji de care sunt înconjuraţi, cu siguranţă vom găsi alinare în braţele blajine şi odihnitoare ale bunicilor. Pentru mulţi dintre noi, aceştia au ceva din lumina sfinţeniei, pentru că ne-au împreunat pentru prima dată cele trei degete de la mâna dreaptă, ca să fim următori ai lui Hristos.
Bunicii rămân bunici şi dincolo de moarte. Mergem la mormintele lor, ca la cele ale sfinţilor, cu gânduri de mulţumire, dar şi atunci când suntem împovăraţi. Şi, mulţi dintre noi putem mărturisi că nu plecăm de acolo nemângâiaţi.
Un astfel de loc se află şi în umbra Sfintei Catedrale mitropolitane de la Iaşi. Într-un loc ferit de agitaţie, locuieşte un astfel de bunicuţ. Aşa l-a descris societatea vremii pe smeritul Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei. Bunicul elevilor şi al studenţilor săraci, al numeroaselor familii evreieşti din Iaşi ajutate de sfinţia sa, al mulţimii calicilor şi nevoiaşilor epocii. A fost, prin excelenţă, un bunic al Iaşului, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Un destin încercat
Mitropolitul Iosif Naniescu a fost un om încercat. Poate că de aici izvora şi marea sa bunătate. A rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. Mama sa l-a încredinţat unei rude, ieromonahului Teofilact, care era călugăr într-una din mănăstirile Basarabiei. Aici a deprins cititul şi scrisul, dar şi primele noţiuni de muzică bisericească.
În anul 1831, unchiul său, ieromonahul Teofilact, a venit la Iaşi. Ajuns în capitala Moldovei, copilul Ioan Naniescu a îngrijit bolnavii de la Spitalul „Sfântul Spiridon“, unde ruda sa a fost rânduită să slujească.
Anii tinereţii l-au purtat în multe locuri. La Focşani, apoi la Buzău, unde a fost îndrăgit de episcopul Chesarie Păunescu. A fost printre primii elevi ai unui seminar din Ţările Române. A avut cinstea de a-şi desăvârşi cunoştinţele muzicale alături de Macarie Ieromonahul. Din anul 1840 până în anul 1847 a urmat cursurile Şcolii „Sfântul Sava“ din Bucureşti.
A făcut de toate. De la îngrijitor de bolnavi la ascultarea de stareţ al mai multor mănăstiri, de la funcţia de profesor de religie la câteva licee bucureştene până la demnitatea de episcop al Argeşului şi apoi la cea de mitropolit al Moldovei, din anul 1875 până în 1902.
Ajutătorul săracilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea
A fost omul providenţial pentru multe domenii. Ar fi de ajuns să enumerăm doar o mică parte dintre realizările mitropolitului Iosif, ca să ne dăm seama de importanţa sa în istoria Bisericii, dar şi în istoria naţională. Construirea măreţei catedrale din capitala Moldovei, după 40 de ani de ruină, este principalul său succes. Sursă a bolilor şi a mizeriei din centrul Iaşului, ruina catedralei era pregătită de demolare. Mihail Kogălniceanu semnase şi o decizie în acest sens. Dar a sosit la Iaşi un bunic care, la o vârstă la care mulţi se pregătesc de pensie, şi-a suflecat mânecile şi a terminat catedrala. Iosif Naniescu este şi părintele istoricului Seminar Teologic „Veniamin“, pe care l-a mutat „de prin uşile oamenilor“ în Palatul Sturdza.
Prima revistă de teologie din ţară apare tot din iniţiativa şi cu sprijinul ierarhului sfânt. Revista Teologică de la Iaşi apărea săptămânal şi era împărţită gratuit de către mitropolitul Iosif, după dumnezeiasca Liturghie, aşa cum însuşi mărturiseşte într-una dintre scrisorile sale: „Eu o tipăresc, eu mă ostenesc şi tot eu o împart cu mâinile mele“.
Se poate spune că tot el este bunicul Academiei Române, cel mai înalt for de cultură din ţara noastră. A fost primul care şi-a donat biblioteca - peste 10.000 de volume, tipărituri vechi, manuscrise şi documente - noii înfiinţate academii.
Mitropolitul Iosif s-a remarcat şi prin dragostea pentru muzica bisericească, rămânând de la el manuscrise muzicale de o deosebită valoare. Era un bun cântăreţ, dar şi un bun compozitor. Până astăzi ne rugăm în dumnezeiasca Liturghie cu răspunsurile în glasul al VIII-lea, compuse de smeritul mitropolit.
În ciuda tuturor celor descrise mai sus, principala sa calitate a fost aceea de bunic plin de milostivire. Ca la un bunic veneau anual zeci şi poate sute de elevi şi studenţi, ca să primească ajutor financiar pentru studii. Şi, primeau cu mult mai mult. Pentru cei merituoşi, trimitea pe moşul Alexandru, unul dintre apropiaţii săi, ca să le cumpere cărţi şi haine. Mulţi dintre tineri erau hrăniţi la bucătăria mitropoliei. Astfel, o parte dintre personalităţile cu care astăzi ne mândrim sunt beneficiari ai bunătăţii lui Iosif Naniescu. Medicii Rubenşaft şi Selman Abraham Waksman, inventatorii streptomicinei, patriarhul Nicodim Munteanu sunt doar câţiva dintre „nepoţii“ bunicuţului de la Iaşi.
Mila faţă de săraci a mitropolitului Iosif a ajuns proverbială în Moldova şi în toată ţara. Zilnic, aici veneau zeci de nevoiaşi, pentru a primi mila din mâinile lui. Niciodată nu dădea săracului mai puţin de o pâine. „Bani pentru o pâine“ era principiul lui.
Ucenicii au consemnat cum, uneori, mitropolitul Iosif termina banii din salariul său şi nu mai avea ce dărui săracilor. Atunci, bătea la uşa ucenicului şi zicea cu grăbire: „Împrumută-mi, te rog, 10 lei, căci a venit Hristos la mine şi nu am ce să-I dăruiesc“. La sfârşitul lunii, când primea salariul, mai întâi îşi achita datoriile, apoi miluia pe cei care veneau.
Văzând unii dintre miniştri că poartă o rasă veche şi peticită, i-au trimis un rând de haine noi. Însă, mitropolitul Iosif, iubind săracia lui Hristos, a vândut hainele şi a împărţit banii la cei aflaţi în nevoie.
Bunicul ce locuieşte astăzi în umbra Catedralei
De 111 ani nu s-a schimbat mare lucru. Mitropolitul Iosif s-a mutat din reşedinţa sa, într-un loc mai liniştit. Pe latura sudică a ctitoriei sale, în dreptul locului unde odihneşte Sfânta Cuvioasă Parascheva, este un mormânt smerit. Pe placa de marmură citim următoarele: „Aici, sub această piatră, lângă zidul bisericei mari, Catedrala Mitropoliei Moldovei din Iaşi, în partea dreaptă din afară, spre miadădzi, odihnesc în sfânt etern repaos pămenteştele remăşiţe ale mitropolitului Moldovei şi Sucevei Iosif Naniescu, încetat din viaţă în anul 1902, luna ianuarie, dziua 26, sâmbătă“.
Calitatea lui de bunic a devenit astăzi din ce în ce mai accentuată. Mormântul său este al doilea loc de pelerinaj din Iaşi. Mărturie stau candelele permanent aprinse şi sutele de lumânări care aduc cu ele o mulţime de rugăciuni, de doruri, de necazuri şi întrebări. Oricând ai merge la mormântul cel minunat, găseşti acolo tineri rugându-se. Merg acolo ca la un bunic şi cer sfat. Rugăciunea se preface în dialog. „Întrebi şi primeşti răspuns, întotdeauna. Contează mai întâi să fie linişte în sufletul tău, ca să auzi apoi pe bunicul“, povesteşte un tânăr care merge aproape zilnic la mormânt.
Şi norul de mărturii continuă. O doamnă povesteşte cum a trecut prin cumplite necazuri şi „un bătrânel a venit la mine în noaptea de după acel eveniment înfricoşător şi mi-a zis: nu te voi lăsa, să ai credinţă“. Deşi era sigură că seara închisese uşa, după misterioasa vizită a găsit şi uşa şi fereastra deschise. Când a mai venit o încercare, bunicul iarăşi i s-a arătat, dându-i bastonul său şi zicând: „Mergi şi îl vinde şi acoperă nevoia. Dimineaţă, băiatul a primit nişte bani şi vestea să plece în Danemarca. De unde? Nici noi nu ştim!“.
Toate acestea sunt doar o firimitură de ceea ce se întâmplă zilnic, la locul de veci al bunicului Iosif. Chiar dacă, deocamdată, el nu are o proclamare oficială şi o zi de cinstire specială, pentru noi, nepoţii săi, este totul. Este sfătuitorul, este mângâietorul şi cel care ne ascultă necondiţionat. El este bunicul nostru minunat.