Istoria creştinismului (MLXXXIV): Biserica Ortodoxă Sârbă (VIII)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 30 Septembrie 2008

Formarea statului Iugoslavia a determinat reunificarea bisericească a sârbilor. La 12 septembrie 1920, în urma înţelegerii dintre ierarhi, cu acordul conducerii de stat şi a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, mitropoliile din Belgrad, Karlovitz, Muntenegru, Bosnia şi Dalmaţia s-au unit într-o Biserică autocefală sârbă, recunoscută ca patriarhie prin tomosul sinodal din 9 martie 1922, emis de patriarhul Meletie al IV-lea Metaxakis (1921-1923). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă Sârbă a suferit foarte mult, în ţinuturile controlate de fasciştii croaţi fiind omorâţi un sfert din totalul credincioşilor şi o cincime din cler. Au urmat apoi restricţiile din partea conducerii comuniste atee, însă deschiderea preşedintelui Tito faţă de statele Europei Occidentale a însemnat destinderea relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Dezintegrarea Federaţiei Iugoslave în state independente a antrenat şi Biserica Ortodoxă în manevrele politice. În luna mai 1992, patriarhul Pavle s-a delimitat de regimul Miloşevici, însă, în acelaşi timp, Biserica a sprijinit minoritatea sârbă din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina cu scopul unificării naţionale. Izbucnirea războiului civil a antrenat însă fără succes Bisericile tradiţionale din Iugoslavia în colaborare cu Consiliul Conferinţei Episcopilor Catolici din Europa în rezolvarea conflictului interetnic şi interreligios. Astăzi, Biserica Ortodoxă Sârbă, care are opt milioane de credincioşi în Iugoslavia, statele fostei Iugoslavii, Europa Occidentală, America de Nord şi Australia, este împărţită administrativ în patru mitropolii şi şaptesprezece episcopii, întâistătătorul ei purtând titlul de „arhiepiscop de Peci, mitropolit de Belgrad şi Karlovitz şi patriarh al sârbilor“, având reşedinţa la Belgrad. Patriarhia sârbă este membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor din anul 1965.