Istoria creștinismului (MVIII): Cultura şi teologia protestantă după Primul Război Mondial (IV)

După Primul Război Mondial, a luat naştere o nouă teologie, aşa-numita „teologie dialectică” sau „teologia crizei”, care s-a străduit să scoată în evidenţă ideea că pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte în mod istoric, nici speculativ, nici descriptiv, ci numai stând „cu frică şi cu cutremur” înaintea Lui, într-o poziţie de criză, de conştiinţă a păcătoşeniei noastre. Printre reprezentanţii de seamă ai acestei teologii se numără Rudolf Thurneysen şi Paul Tillich, la care domină, în genere, grija predicării Evangheliei adaptate credinciosului modern. Dietrich Bonhoeffer, cunoscut teolog german, se ocupă cu „interpretarea religioasă a textelor biblice”. Pentru studiile biblice, reprezentativi pentru această perioadă sunt Maurice Goguel, profesor la Facultatea de teologie protestantă din Paris, care s-a remarcat prin cunoscutele sale studii, în care, combătând pe numeroşi istorici şi teologi protestanţi, a pus în lumină istoricitatea lui Iisus Hristos. Un alt important teolog protestant francez este Oscar Cullman, profesor la Facultăţile de teologie din Strasbourg, Basel şi Paris, care, prin numeroasele sale studii, pune în lumină istoria mântuirii, aşa cum reiese ea din scrierile Noului Testament şi din vechea tradiţie creştină. În Germania, s-au distins Rudolf Bultmann, care, în studiile sale, postulează „demitologizarea” Scripturii, metodă care a fost aspru criticată de numeroşi teologi protestanţi şi romano-catolici, şi Hans Lietzmann, cunoscut îndeosebi prin lucrarea sa „Istoria vechii Biserici” (4 vol., Berlin). În afară de curentele amintite, după cel de Al Doilea Război Mondial, au apărut în lumea protestantă o serie de teologii care de care mai bizare, ca de exemplu teologia radicală, cunoscută sub numele de teologia morţii lui Dumnezeu, care propune interpretarea credinţei creştine prin cultura laică. Ea a fost pusă în circulaţie mai ales în Statele Unite ale Americii. (pr. Cezar ŢĂBÂRNĂ)