Istoria datei de prăznuire a Sfintelor Paşti

Istoria datei sărbătoririi Sfintelor Paşti se identifică cu însăşi istoria creştinismului. Învierea Domnului, fiind evenimentul cel mai sfânt care stă la temelia credinţei creştine, a polarizat de la început atenţia generală în vederea posibilităţii prăznuirii ei în aceeaşi zi de către toţi creştinii. Este o năzuinţă de o importanţă primordială şi priveşte religia creştină în genere pe fiecare ramură a creştinismului în parte şi, cu atât mai mult, Biserica Ortodoxă.

Dacă celelalte sărbători creştineşti cu data fixă, praznice împărăteşti sau în cinstea Maicii Domnului şi a sfinţilor nu au prezentat dificultăţi în stabilirea datei lor, fiind acceptate de comun acord, data sărbătoririi Sfintelor Paşti a constituit o problemă. Paştile cuartodeciman şi disputele pascale Neputând face dintru început obiectul unei hotărâri apostolice sau canonice, precise şi autoritare, data serbării Paştilor a fost supusă unor variaţii legate de tradiţii locale, care au constituit cu timpul deosebiri mai mult de ordin practic privind cultul şi disciplina. Acele deosebiri s-au menţinut, fără a se rupe cu aceasta unitatea Bisericii, dar creându-se o stare de lucruri supărătoare, care putea da naştere la curente eretice. Ceea ce a determinat soluţionarea problemei sărbătoririi Sfintelor Paşti au fost cele două tradiţii şi practici pascale constatate în secolul al II-lea, "cvartodecimanii", care serbau Pasha iudaică (Pasha începea în seara zilei de 14 nisan) şi ceilalţi creştini care serbau ca Paşti Învierea Domnului. Deşi evenimentul cel sfânt al Învierii Domnului s-a petrecut într-un anumit moment din istoria omenirii, atunci când s-a pus problema prăznuirii lui, a trebuit să se aibă în vedere nu numai ziua istorică în sine, ci să se ţină cont şi de ziua săptămânii când a înviat Domnul, adică "Ziua întâi a săptămânii", aceasta fiind ziua săptămânii evreieşti (duminică), după precizarea Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Marcu. Învierea, sărbătoare anuală, dar şi săptămânală De la început, în conştiinţa creştinilor şi a Bisericii creştine în genere a intrat prăznuirea acestei zile a săptămânii, Praznicul Învierii Domnului trebuind să devină nu numai o sărbătoare anuală, ci şi săptămânală. Din punct de vedere religios, această zi trebuia să înlocuiască ziua sâmbetei, căci Domnul, prin învierea Sa, S-a dovedit cu adevărat a fi Domn al Sâmbetei şi, din acest considerent, Paştile, "Sărbătoarea sărbătorilor", are multiple valenţe, fiind praznicul tuturor creştinilor. Trebuia în mod obligatoriu fixat într-o zi de duminică, iar de aici rezultă că el nu poate fi decât o sărbătoare cu dată mobilă, iar mobilitatea trebuie supusă unor norme care să o încadreze în perimetrul cel mai apropiat al timpului respectiv, ţinându-se cont şi de împrejurările istorice în care s-a petrecut Învierea Domnului. Controversele pascale consemnate de Eusebiu de Cezareea Biserica primelor veacuri lupta împotriva ereziilor, combătându-le şi condamnându-le, iar împotriva acţiunilor schismatice se apăra prin solidarizarea faţă de ambiţiile particulariste. Însă, în cazul deosebirilor de ordin practic, cum au fost cele care au dat motiv controverselor pascale, principala problemă era că ele se asociau şi cu tradiţii socotite apostolice, ceea ce îngreuna discuţia şi acordul. Începutul acestor deosebiri nu este bine cunoscut. Cvartodecimanii, numeroşi în Asia preconsulară, au constituit motivul controverselor pascale din secolul al II-lea, care au pus în discuţie paşnică pe episcopii Policarp al Smirnei şi Anicet al Romei. Irineu scrie că Policarp s-a dus la Roma în timpul lui Anicet şi ar fi avut unele neînţelegeri privitoare la serbarea Paştilor. Nici unul din ei nu a putut să-l convingă pe celălalt ca "să ţină" sau "să nu ţină", fiecare din ei bazându-se pe o tradiţie veche: Policarp pe cea a Sfântului Ioan şi de la alţi Apostoli, Anicet pe obiceiul păstrat de la înaintaşii săi. Deşi n-au căzut de acord, cei doi episcopi au rămas în raporturi bune şi în comuniune bisericească. Anicet i-a îngăduit lui Policarp să săvârşească Sfânta Euharistie la Roma şi creştinii au avut pace, "şi cei care ţineau, şi cei care nu ţineau". Eusebiu de Cezareea prezintă într-o notă obiectivă motivul sărbătoririi Paştilor, diferit ca dată de pasha iudaică, susţinând că Mântuitorul n-a serbat pasha iudaică la cină, ci s-a jertfit pe Sine, în ziua de pasha. Importanţa acestor controverse se face tot mai vădită la sfârşitul secolului al II-lea, când are loc un conflict între episcopii Victor al Romei şi Policrat al Efesului. Pe la anul 190 sau curând după acest an, când deosebirile privitoare la data serbării Paştilor produceau discuţii pasionante la Roma, unde se găseau şi creştinii cuartodecimani din Asia, episcopul Victor s-a hotărât să condamne practica lor şi să pună astfel capăt deosebirilor şi controverselor pascale. Gestul intempestiv al împăratului Victor al Romei putea să coste o dezbinare bisericească periculoasă, dacă nu era stăvilită de înţeleptul Irineu, episcopul Romei, ierarh autoritar care, vorbind în numele episcopatului italic, a scris episcopilor mai însemnaţi din afară, lui Policrat al Efesului şi celor din Asia, invitându-i să se întrunească în sinod şi să adopte practica pascală romană, care era a celor mai multe biserici. Încercarea lui Victor al Romei de a-i forţa pe creştinii cvartodecimani să serbeze Paştile duminică după 14 nisan n-a reuşit; intervenţia lui şi atitudinea lui Policrat şi a sinodului de la Efes au dat prilej să se pronunţe şi alţi episcopi din provinciile Asiei Mici, care au luat poziţie împotriva serbării la 14 nisan şi pentru serbarea Învierii în duminica următoare. Adunări de episcopi ţinute în Palestina, în Pont, în Osroene, în Italia, precum şi scrisori primite de la alţi episcopi (Vakhyllos, Corint), dovedeau că majoritatea Bisericilor erau pentru despărţirea Paştilor de pasha iudaică. În sprijinul practicii Bisericii sale, Policrat aducea numele Apostolului Filip, care ar fi murit în Hierapolis, în Frigia, numele Sfântului Evanghelist Ioan, ucenicul cel mai iubit al Domnului, pe al lui Policarp al Smirnei şi Sagaris, episcopi martiri, pe al lui Papirus şi Meliton de Sardes, care toţi au socotit ziua de 14 nisan ca adevărata zi de Paşti, conformându-se preceptelor evanghelice, fără a schimba nimic şi urmând cu aceasta "regulile de credinţă" şi adeverind pentru sine "că a trăit totdeauna în Hristos". Ceea ce îi lipsea lui Victor al Romei pentru a avea dreptate şi succes era metoda înţelegerii cu asiaticii. "Într-o zi şi un timp în toată lumea" În loc să-i încredinţeze că nu este în interesul general creştin ca Biserica lor să aibă altă practică pascală decât celelalte din Răsărit şi din Apus, el a vrut să facă un act de autoritate şi de ameninţare. Pe când Policrat îl asigura pe episcopul Romei că cvartodecimanii nu se abat de la credinţa Bisericii, episcopul Bisericii Romei, Victor, a căutat să excludă repede din comuniunea unitară a Bisericii toate comunităţile din întreaga Asie, socotindu-le eterodoxe. Era prima dată când un episcop lua o asemenea măsură gravă, "dar aceasta n-a plăcut tuturor episcopilor". Victor a fost mustrat şi îndemnat prin scrisori, între care cea mai însemnată era a Sfântului Irineu, vorbind în numele fraţilor din Galia, să nu excomunice "toate bisericile lui Dumnezeu care ţin din tradiţie un obicei vechi". Din scrisoarea lui Irineu aflăm că deosebirea privea nu numai ziua Paştilor, ci şi durata postului premergător. Nu se ştie dacă Victor şi-a retras excomunicarea, dar cei din Asia şi-au păstrat obiceiul conform canonului I al Sinodului din Arelate (314), ca toţi creştinii să ţină Paştile "într-o zi şi un timp în toată lumea". Necesitatea realizării unităţii de opinie Această stare de lucruri anticipase Sinodul I Ecumenic, constituind un motiv serios pentru hotărârea niceeană în problema sărbătoririi Sfintelor Paşti, istoricul bisericesc Eusebiu considerând această situaţie "un rău" pe care numai Dumnezeu putea să-l îndrepte şi împăratul Constantin (Viaţa lui Constantin, III, 5). Cu ajutorul lui Dumnezeu, episcopii şi împăratul au avut grijă ca în marele sinod de la Niceea să se ia o hotărâre pentru îndreptarea unei asemenea situaţii. Sinodul nu a formulat, de fapt, o regulă precisă, strict tehnică, pentru determinarea datei. Aceste principii stabilite de sinod au un caracter diriguitor, orientativ. Cunoaştem măsura sinodului din documente contemporane şi mărturii istorice privitoare la măsurile sinodului: Epistola către Biserica Alexandriei şi Epistola circulară a împăratului Constantin către episcopi. Importanţa sinodului de la Niceea o prezintă Eusebiu ca vitală pentru întreaga comunitate creştină, împăratul hotărând "să adune întreagă oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic" pentru a-l înfrunta pe "nevăzutul vrăjmaş" într-o bătălie hotărâtoare. Acest sinod al sobornicităţii ecumenice s-a ocupat "de potrivirea mersului prin vreme a lucrării mântuirii noastre - marcat prin sărbători anuale - cu crugul anual al corpurilor cereşti", în centru fiind sărbătoarea Sfintelor Paşti. Dar în ce constă această potrivire între lucrarea de mântuire ce a avut loc într-un anumit timp şi prăznuirea ca atare a Sfintelor Paşti depinde şi de fixarea corectă a echinocţiului şi a lunii pline. Iar acest lucru era posibil prin respectarea cu regularitate a unor fenomene cereşti, după anumite grupe de ani, fixarea Paştilor fiind în funcţie de cursul celor doi luminători ai cerului, Soarele şi Luna, mersul Soarelui dând posibilitatea de a prevedea data echinocţiului, iar mersul Lunii dând posibilitatea de a determina ziua primei luni pline de după echinocţiul de primăvară. În funcţie de aceste reguli a fost stabilită la Sinodul I Ecumenic serbarea Paştilor. Hotărârea luată nu a făcut obiectul unui canon sau a unei decizii care să dea formula calculului pascal pentru asigurarea acordului şi uniformizării datei Paştilor. Epistola sinodului către Biserica din Alexandria dă creştinilor din Egipt, Libia şi Pentapole "vestea cea bună": s-a stabilit unitatea cu privire la serbarea Paştilor, iar epistola circulară a împăratului către episcopi dă acestei necesităţi caracterul unei obligaţii creştine, morale, imperioase, ca o poruncă dumnezeiască, sub ambele aspecte ale ei: serbarea de către toţi creştinii în aceeaşi zi şi nu o dată cu iudeii. Acţiunea făcută de împăratul Constantin cel Mare în vederea convocării unui sinod care să clarifice data serbării Sfintelor Paşti are o cauză profund spirituală, întrucât, afirmă împăratul, "vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea". Îndemnul către episcopi de a face cunoscut ceea ce s-a hotărât avea un temei în virtutea căruia Paştile trebuiau serbate numai duminică, niciodată în aceeaşi zi cu iudeii şi nu de două ori în acelaşi an, căci "Mântuitorul ne-a deschis nouă alt drum, preasfintei noastre credinţe îi şade înainte o cale dăruită cu lege şi măreţie". Istoria divergenţelor pascale ne convinge cu toate argumentele că se impune Bisericilor un acord în serbarea Învierii lui Hristos. Dintru început şi până azi, creştinii au fost criticaţi că se deosebesc în comemorarea marelui fapt creştin. Principiile pascale ale Sinodului Ecumenic nu s-au ţinut întocmai, calculele pascale erau diferite, s-au unificat târziu şi greu, s-au diferenţiat iarăşi şi au rămas aşa şi azi. Fixarea datei Paştilor la începutul lunii aprilie, în prima sau a doua duminică, se pare a fi cea mai apropiată şi de hotărârea niceeană, şi de adevărul istoric al Învierii Domnului. Din experienţa istoriei reiese posibilitatea doritei împreună-prăznuiri a Sfintelor Paşti. Dar problema cea mai mare şi mult mai dificilă decât tehnica stabilirii duminicii pascale este cea legată de duhul înţelegerii, al fraternităţii şi iubirii creştine. Se cunosc acţiunile de împăcare ale Sfântului Atanasie al Alexandriei, atunci când între Roma şi Alexandria au apărut neînţelegeri pe această temă, ele fiind aplanate de conducătorul spiritual al Alexandriei, care, de dragul păcii, a renunţat de mai multe ori la calculele astronomilor alexandrini, corecte, de altfel, în favoarea Apusului şi tradiţiilor lui, pentru ca toţi creştinii să sărbătorească împreună Sfintele Paşti. Iar episcopul Irineu al Galiei, deşi vedea erori pascale ale creştinilor iudaizaţi din Răsărit, se opunea intransigenţei episcopului Victor al Romei de a-i excomunica, punând mai presus pacea şi înţelegerea ce trebuia să existe între ei. Astfel, prăznuirea la aceeaşi dată, în aceeaşi duminică, contribuie la consolidarea unităţii creştine, iar unitatea este dovadă grăitoare a Adevărului.