Istoria, între idealizare, ideologizare şi tabloidizare

Centenarul Marii Uniri este pentru fiecare dintre noi o şansă de bilanţ şi de cultivare a cunoştinţelor de istorie naţională, ca să le transmitem şi celor mai tineri de unde venim, cine suntem, încotro mergem. Cronicarii au scris în vechime despre neamul nostru şi despre alte neamuri, cărturarii altora au scris şi despre ei, dar şi despre noi. Am recitit recent cartea lui Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, şi am apreciat încă o dată modestia autorului, care nu-şi revendică judecăţi definitive pe această temă.

Într-adevăr, ne punem adesea întrebări asupra raportului dintre obiectivitate şi subiectivitate în cercetările profesioniştilor ştiinţelor istorice şi a modului cum se grefează rezultatele studiilor lor pe fondul aperceptiv al generaţiilor de azi şi pe capacitatea de receptare a fiecărei persoane.

Sentimentul naţional deşteptat în Europa veacului al XIX-lea aducea şi în conştiinţele tinerilor noştri de atunci o viziune solemnă a virtuţilor eroilor fondatori ai neamului românesc. Bălcescu, Bolintineanu, Coşbuc, Alecsandri şi îndeosebi Mihai Eminescu, „voievodul limbii române”, au dăltuit în opere literare o adevărată epopee naţională, pe promontoriul căreia s-au înfăptuit marile idealuri ale unităţii şi demnităţii României moderne.

A urmat apoi perioada ideologiilor extreme, în care istoria a devenit parte a sistemului de putere politică. Cei mai vârstnici de azi îşi amintesc de anii de şcoală în care lecţiile de istorie erau pline de biruinţele românilor, împotriva invadatorilor şi exploatatorilor. Mai târziu au constatat cu mirare că erau trecute sub tăcere evenimente majore, instituţii şi persoane al căror profil nu se încadra în „patul lui Procust” al cenzurii de partid.

Liberalizarea pieţelor economice, libertatea de expresie şi globalizarea comunicării au provocat, în ultimele trei decenii, un fenomen nou, acela al tabloidizării istoriei şi al relativizării valorilor. Instituţiile media comerciale preferă să distribuie cunoştinţele de istorie împachetate de oameni cu viziuni cât mai originale. Informaţia anecdotică, parţială sau greu verificabilă este aşezată cu subtilitate alături de documente şi vestigii certe. A crescut enorm masa informaţională şi astfel criteriile de organizare şi prezentare devin prioritare. Despre aceleaşi fapte se poate vorbi din unghiuri diferite. Paradoxal, punctele de vedere asupra istoriei recente sunt mult mai diverse decât cele privind Antichitatea sau Evul Mediu. A devenit un loc comun invocarea principiului că există o multitudine de istorii, şi nu doar Istoria, „magistra vitae” de altădată. Desigur, poate părea pasionant să urmăreşti disputele de argumente între savanţii mai mari sau mai mici ai naţiunii şi încrucişarea spadelor de idei. Însă pentru omul de rând, care tresaltă la intonarea imnului naţional sau la înălţarea tricolorului românesc, istoria tabloidizată poate crea confuzii dureroase. Nu poţi rămâne doar cu ipoteze şi păreri contradictorii, fără certitudini. Şi aşa ne amintim cuvintele profetice ale lui Nicolae Iorga: „O naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine, un popor care-şi pierde credinţa şi nu cultivă iubirea faţă de moşie şi strămoşii săi este un popor condamnat la pieire”.

O temă de meditaţie pentru generaţia Marii Uniri!