Istoria Tainei Cununiei

Taina cununiei este considerată a fi una dintre cele mai frumoase slujbe ortodoxe, dacă nu chiar cea mai frumoasă, după Sfânta Liturghie. Mulţimea formulelor de binecuvântare a celor care pornesc pe drumul familiei, evidenţierea tuturor locurilor biblice în care Dumnezeu revarsă bunătatea Sa asupra familiei, denotă importanţa pe care Sfinţii Părinţi, care au compus această slujbă, au acordat-o momentului solemn al cununiei. Despre cum se desfăşura această slujbă la începuturile Bisericii şi cum a evoluat ea în timp l-am întrebat pe părintele Vasile Gavrilă, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Bucureşti, autorul unei teze de doctorat pe această temă.

Poate fi considerată binecuvântarea protopărinţilor Adam şi Eva de către Dumnezeu prima Cununie? În binecuvântarea pe care o primesc protopărinţii în rai, de a fi împreună, de a creşte, a se înmulţi şi de a stăpâni pământul, regăsim Taina cununiei, taina comuniunii celor doi. În comuniunea celor doi din Eden regăsim comuniunea pe care o vor realiza oamenii, în devenirea lor, în creşterea lor, în Taina cununiei, care nu are o finalitate şi nici o perspectivă pur terestră, ci are o perspectivă veşnică şi o finalitate în împărăţia cerurilor. Taina cununiei evoluează, creşte şi se desăvârşeşte odată cu evoluţia şi creşterea omului. În exemplul adamic putem vorbi şi despre o involuţie a comuniunii celor doi, care s-a răsfrânt apoi asupra tuturor oamenilor, pentru că, prin căderea în păcat, a avut loc o catastrofă cosmică, cu efecte şi în comuniunea celor doi. Ea a fost refăcută prin venirea Mântuitorului Hristos şi prin minunea şi participarea Sa la nunta din Cana Galileii. Căsătoria devine Biserică Ce s-a întâmplat deosebit, acum 2000 de ani, la nunta din Cana Galileii, încât acest moment este pomenit astăzi la fiecare slujbă de cununie? La nunta din Cana Galileii, Mântuitorul Hristos dă căsătoriei o altă perspectivă. Marchează inaugurarea nunţii mesianice. Din acest moment, căsătoria este reaşezată pe fundamentul iniţial pe care a fost binecuvântată de Dumnezeu, pe împărăţia cerurilor. Acum, căsătoria devine taină. Îl avem aici pe Hristos, Mirele Bisercii. La nunta din Cana, mirele şi mireasa se unesc după modelul comuniunii şi unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică. Acum, avem în faţă modelul după care a fost concepută nunta şi, în acelaşi timp, ne arată perspectiva, finalitatea şi icoana la care trebuie să ajungă unirea dintre bărbat şi femeie. Prezenţa Fiului lui Dumnezeu şi minunea săvârşită de El la nunta din Cana capătă semnificaţii şi sens pentru întreaga Biserică, punând început minunilor Sale şi, mai ales, punând început minunii transfigurării lumii. Aici, nunta se transformă în Biserică. Acum, Hristos cheamă nunta la o treaptă superioară a existenţei sale, spre desăvârşire. Căsătoria se transformă, de la caracterul ei privat, într-o biserică în care fiii se vor naşte de acum nu numai trupeşte ci şi sufleteşte, ca fii ai împărăţiei Sale. Acesta este momentul unei noi întemeieri a Tainei cununiei. Sfântul Ioan Gură de Aur a resemnificat simbolurile păgâne legate de nuntă Cum se desfăşura cununia în primele veacuri creştine? Din izvoarele istorice aflăm că rânduiala cununiei primelor veacuri era simplă, dar strâns legată de comunitatea euharistică. Tinerii luau binecuvântarea părinţilor, a episcopului, se pregăteau prin post şi rugăciune, mergeau la biserică, participau la Liturghia Euharistică şi se împărtăşeau cei dintâi cu Trupul şi Sângele Domnului. Aceasta era pecetluirea comuniunii celor doi. Rânduiala slujbei primilor creştini era diferită de cea a necreştinilor, privind obiceiurile referitoare la mire şi la mireasă, la petrecerile ce însoţeau căsătoria, pregătirea camerei nupţiale ş.a. Cel care a avut rolul de a creştina gesturile preluate din tradiţia greco-romană este Sfântul Ioan Gură de Aur care, prin omiliile lui şi prin rugăciunile pe care le-a dezvoltat, a dat noi semnificaţii vestimentaţiei, inelului, cununilor şi paharului. Ceremonialul tradiţional în primele veacuri creştine era respectat de fiecare familie, în funcţie de opţiunile sale, dar nu putea fi evitat foarte uşor, datorită locului pe care îl ocupa fiecare familie în societate. Pe lângă evitarea ceremonialului păgân, în creştinătatea primelor veacuri apare un nou element, foarte important, binecuvântarea pentru tineri din partea părintelui duhovnicesc, care era, în acea vreme, episcopul. Binecuvântarea episcopului era un act liturgic, dar şi un acord pe care îl dădea episcopul tinerilor care trebuiau să fie, în mod, obligatoriu botezaţi. Când s-a produs separarea Tainei cununiei de Sfânta Liturghie? Căsătoriile împăraţilor bizantini constituie dovezi ale faptului că, în primele 9 secole, cununia se săvârşea în cadrul Sfintei Liturghii. În această perioadă, căsătoriile împăraţilor bizantini, care erau săvârşite de către arhiepiscopul Constantinopolului, duc la dezvoltarea din punct de vedere tipiconal a Tainei. În veacul al X-lea, împăratul Leon al VI-lea Înţeleptul se căsătoreşte pentru a patra oară, lucru neaprobat de Biserică, printr-un canon al Sfântului Vasile cel Mare. Pentru a se putea căsători, pentru a fi recunocut de Patriarh şi de biserică ca uns al lui Dumnezeu, Leon cere căsătoria în afara Liturghiei, căci nu putea primi Sfânta Euharistie. Din acest moment, apare această nouă situaţie, în care Biserica trebuie să-i cunune pe cei care nu se puteau împărtăşi la Sfânta Liturghie, pentru că nu mai păstrau întru totul rânduielile bisericeşti. Acest lucru se întâmplă până în secolul al XVI-lea, când mirii se împărtăşesc într-o rânduială separată de cea a Liturghiei, asemănătoare celei de la Liturghia Darurilor înainte Sfinţite. Aceste informaţii se păstrează în ţara noastră într-un manuscris semnat de Popa Floarea, ce se află, în prezent, în Biblioteca Episcopiei Oradei. Cu timpul, a dispărut şi această rânduială şi s-a păstrat doar cea pe care o avem noi astăzi. Mirii încep din nou să se pregătească de cununie prin împărtăşire Cât de veche este rânduiala Tainei cununiei care se săvârşeşte astăzi în bisericile noastre? Dezvoltarea rânduielilor acestei Taine începe în veacul de aur, prin rugăciuniele Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Grigorie Teologul. În apus, avem, în acelaşi timp, o rânduială a luării voalului, care este foarte apropiată de o rânduială a consacrării monahilor din Apus, dar lucrurile nu s-au definitivat atunci. O rânduială stabilă există abia la sfârşitul veacului al VIII-lea, care este consemnată în Codex Barberini Graecus, iar după aceasta, avem multe manuscrise la Sinai, la Muntele Athos şi la Vatican, care consemnează părţi din rânduiala Tainei Cununiei, dar nici unul dintre ele nu cuprinde rânduială deplină, aşa cum o avem noi astăzi. Abia în veacurile XV-XVI găsim rânduiala pe care o păstrăm şi noi astăzi. Până astăzi, s-au păstrat însă câteva condiţii de bază, neschimbate de la începuturile Bisericii: să fie botezaţi, să fie creştini ortodocşi, să nu fi fost căsătoriţi înainte, cei doi tineri să nu fie rude pe linie consagvină, de încuscrire sau spirituală, să nu fi făcut păcate care să-i îndepărteze de la starea de creştini ortodocşi. În timp, din rânduiala primară s-a pierdut legătura cu dumnezeiasca Euharistie, însă există o tendinţă observabilă în ultimii ani, de revenire la pregătirea prin împărtăşire, mai ales acolo unde preoţii explică importanţa acestei pregătiri.