Istorie, artă, cultură, strălucire

Cât de strâns sunt legate Biserica și Armata! Nu întâmplător sunt instituțiile în care românii au cea mai mare încredere. „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”, spune Imnul Național. Ne-am amintit asta vizitând Cercul Militar Național (CMN) din București și ascultându-i istoria. Căci e ridicat pe locul unei foste mănăstiri, iar arhitectul lui e același care a proiectat actualul Palat al Patriarhiei. Ca să nu mai spunem că acronimul Cercului Militar Național e același cu al Catedralei Mântuirii Neamului...

Sub atenta organizare a vizitei noastre asigurată de Steluța Bălăceanu, șefa Biroului Cultură din cadrul instituției, am stat de vorbă cu istoricul Petre Otu și artistul plastic Valentin Tănase, ambii foarte apropiați de CMN, și am trecut prin toate spațiile elegantei clădiri, unele pe care le știam, altele inedite pentru noi.

Petre Otu este autorul unei monografii a CMN și al unui dicționar al personalităților din istoria lui. Ne povestește că instituția s-a inaugurat la 31 martie 1875, în prezența domnitorului Carol I, a ministrului de război Ion Emanuel Florescu și a altor demnitari. Primul sediu, a cărui chirie era plătită de ofițeri, era pe Bd. Regina Elisabeta, în actuala clădire a Primăriei Sectorului 5. S-a mutat ulterior în Casa Oteteleșanu și în alte locuri din centrul Capitalei.

Ideea unui local propriu a apărut în 1889, lansată de gen. Eraclie Arion, comandant al Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, inspector general al artileriei, comandant al Corpului 2 Armată și guvernator al Cetății București. Provenea dintr-o familie cu zece copii, făcuse studiile în Franța și vorbea zece limbi!

Nu era însă așa ușor. Trebuia să obțină terenul, fondurile necesare, un proiectant de marcă și o firmă capabilă să ridice așa ceva.

În ceea ce privește terenul, s-a întâmplat așa: în 1896, Bucureștiul urma să fie vizitat de împăratul Franz Joseph. Or, chiar în centru se afla, de la 1652, Mănăstirea Sărindar, din păcate în stare de ruină. Renovările de-a lungul timpului nu putuseră opri procesul de degradare, așa încât s-a decis demolarea ei și construirea „pe repede înainte” a unei fântâni. Ulterior, guvernul a decis ca locul astfel eliberat să fie transmis Ministerului Agriculturii și Domeniilor, iar ofițerii au început să facă lobby, cum spunem azi, pe lângă liderii politici, demers încununat de succes: terenul a fost transferat Ministerului de Război, cu scopul precis al construirii Palatului Cercului Militar Național.

Distinsul istoric subliniază că de la bun început a fost vorba despre un palat, adică de o construcție impunătoare, și ne dezvăluie că ofițerii doreau ca aceasta să rivalizeze cu Casa Capșa de vizavi, existentă de la 1852, și unde, în afară de efer­vescența artistică, se făceau și se desfăceau guverne...

Soluții spectaculoase și multe necazuri

Pasul 2: 1899, concursul de proiecte, care au și fost expuse la Ateneu. Comisia l-a declarat câști­gător pe cel al lui Dimitrie Maimarolu, unul dintre cei mai importanți arhitecți români, proiectant al Palatului Adunării Deputaților, actualul Palat al Patriarhiei. Premiul a fost de 30.000 de lei, o sumă considerabilă pentru acele vremuri.

A urmat însă o criză financiară națională foarte gravă, deci nici vorbă de resurse financiare pentru viitorul CMN, deși era sub autoritatea regelui Carol I, care plătea instituției o cotizație anuală în valoare de 100 de lei.

Au urmat sărbătorile celor 40 de ani de domnie a aceluiași Carol I, cu consistente cheltuieli de stat, a urmat Răscoala din 1907... Unii ofițeri au început să spună că ar trebui să se renunțe la proiect, să se vândă terenul și să se construiască o clădire mai modestă.

În 1900 a venit ministru de război Nicolae Filipescu (fost primar al Brăilei, apoi al Bucureștiului, fost ministru al agriculturii etc.), care, de Anul Nou, a stat de vorbă cu floarea ofițerilor bucureșteni. Când a aflat cum stau lucrurile, a decis să ofere pentru CMN 200.000 de lei, din bugetul ministerului, ca să se poată începe lucrarea. La această sumă s-au adăugat și niște împrumuturi, dar lucrările, abia începute, au fost întrerupte în 1913 de participarea României la Al Doilea Război Balcanic...

Detaliu senzațional: uriașa clădire are fundația făcută pe piloni de stejar! Cum terenul era mlăș­tinos, au fost consultați cei mai buni ingineri ai timpului și s-a ales această soluție: piloni de stejar bătuți la 7,5 metri adâncime, peste care s-a turnat o placă de beton armat, ceea ce a conferit clădirii o anumită elasticitate, care a contat la cele două mari cutremure prin care a trecut, cel din 1940 și cel din 1977, plus cele două bombardamente din 1944: întâi cel american, apoi cel german. Clădirea Universității a fost distrusă, ca și Teatrul Național și o parte din Palatul Regal, toate aflate în apropiere, dar Palatul Cercului Militar Național a scăpat cu daune relativ minore.

Revenind la anul 1916, după ce trecuse și prin dispute de soluţii tehnice între arhitect şi beneficiari (s-a ajuns chiar la un proces!), plus luări de poziție publice împotriva creării terasei dinspre Calea Victoriei, clădirea era gata „la roșu”. Atunci, România a intrat în Primul Război Mondial... Bucureștiul este ocupat, iar în Palatul CMN se instalează pentru doi ani principalul corp de gardă al armatei germane. În actuala splendidă Sală de Marmură a funcționat o închisoare! Existau celule de lemn, circulare, în care erau închiși sute de ofițeri români prizonieri, care astfel au populat prima dată CMN în cu totul alt mod, dramatic, decât fusese destinat...

O inaugurare istorică

Desigur, nici după război, țara fiind răvășită, n-a fost ușor să se continue finisarea clădirii, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea a putut fi inaugurată la 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria, după ce al doilea guvern Averescu a oferit proiectului un împrumut de 6 milioane de lei. Pre­șe­dintele Consiliului de Administrație, gen. Victor Zotu, era un om foarte gos­podar și bine organizat, ne preci­zează Petre Otu.

Inaugurarea oficială a fost urmată, seara, de un bal somptuos. Despre ambele evenimente a scris regina Maria în jurnalul ei.

Avatarurile palatului însă nu s-au terminat. După instaurarea puterii comuniste, în 1949, a fost schimbat numele instituției, devenind Casa Centrală a Armatei, după model sovietic, revenind la denumirea și menirea inițială abia după decembrie 1989.

Trebuie spus faptul că aceste cercuri militare au apărut ca instituții de drept privat, create la inițiativa ofițerilor din garnizoane. Până la Primul Război Mondial, România avea 4 Corpuri de Armată - fostele Divizii Teritoriale: Craiova, Bu­cu­rești, Galați și Iași. Ulterior s-a înființat și Corpul 5, la Constanța. Cercuri Militare există acum în fiecare garnizoană mai mare și, la vremea aceea, pentru funcționarea lor, ofițerii plăteau 1% din solda de grad. Astăzi, aceste instituții funcțio­nează cu sprijinul Ministerului Apărării Naționale, dar și prin autofi­nan­țare - de pildă, prin punerea la dispoziție contra cost a spațiilor.

Un nucleu de cultură

Din punct de vedere arhitectural, ne spune Valentin Tănase, directorul Studioului de arte plastice al Armatei, palatul e construit în stil neoclasic eclectic, cu influențe de art nouveau, mai ales în elementele decorative florale. Ilustrația interioară și vitraliile au fost făcute de arhitectul Ernest Doneaud, mobila a fost adusă din Paris, iar marmura din mai multe locuri.

Inițial, pe cele două turnuri laterale ale palatului era prevăzut să fie amplasate cvadrige, carele antice pe două roți, trase de patru cai înhămați unul lângă altul, folosite de romani la cursele de circ și la triumfuri. Cvadrigele urmau să fie conduse de două Victorii înaripate, inspirate după Grand Palais din Paris. În final însă s-a ales varianta vulturilor care veghează și acum CMN.

De-a lungul timpului, clădirea a suferit câteva transformări și a trecut prin două renovări generale, prima în 1943, a doua după cutremurul din 4 martie 1977, acum fiind spre sfârșitul celei de-a treia.

Instituția, spune Valentin Tănase, este „un nucleu de cultură”, unde se joacă piese de teatru, sunt permanent expoziții de artă plastică, în trei săli diferite: Sala Rondă, Sala Foaier şi Galeria Artelor, ultima fiind extrem de căutată, artiștii profesioniști depunându-și candidatura cu un an înainte! Iar Sala Rondă este cunoscută bucurește­nilor mai vârstnici, întrucât pe vremuri era intrarea în fostul cinematograf Central. După cum își amintesc desigur că deasupra frontonului CMN curgeau cândva, printr-o instalație cu becuri, știrile din ziarul „Infor­mația Bucureștiului“. După cum, la începutul anilor 1990, pe trotuarul din față - azi Piața Tricolorului, ținând de Primăria Capitalei, își instalase graficianul Mihai Stănescu o caleașcă pe post de magazin...

De la arta contemporană la Summitul NATO

Este important de spus, de asemenea, că în Palatul CMN s-a organizat prima expoziție de artă plastică modernă, înainte de în­ființarea actualului Muzeu Națio­nal de Artă Contemporană din com­plexul Palatului Parlamentului. Exponatele de atunci sunt acum expuse pe holurile CMN de la etajele 3 și 4. Practic, palatul este dețină­torul primei colecții de artă contemporană românească. Tot aici se organizează cursuri de limbi străine, arte plastice, muzică, gimnastică aerobică și altele.

Nu în ultimul rând, ne-a precizat istoricul Petre Otu, CMN este principalul centru de conferințe inter­naționale din Capitală. Aici s-au desfășurat, de pildă, în Sala de Mar­­mură, o parte dintre eveni­mentele Summitului NATO de la București din 2008, dar și congrese de medicină, istorie, relații interna­ționale.

Am coborât cu gazdele noastre impunătoarea scară care duce de la Sala de Marmură la Salonul Fondatorilor, unde se află și portretele familiei regale. Am vizitat apoi, de la etajul 3 în jos, până în subsol, câteva spații, printre care Sala „Mihai Eminescu“, unde portretele de scriitori sunt realizate de Valentin Tănase, Sala Norvegiană, cu două candelabre în formă de corăbii vikinge, Sala Bizantină, cu picturile lui Horia Ghelu, Sala Gotică, apoi galeriile de artă având intrările dinspre bulevardul Regina Elisabeta.