Istorii cu tâlc: Despre chibzuinţă

Avva Arsenie povestea că odată, şezând un bătrân în chilia sa, a auzit un glas: „Vino să-ţi arăt lucrurile oamenilor“. Sculându-se, bătrânul a fost dus într-un loc şi a văzut un om care tăia lemne şi şi-a făcut o povară mare. Se căznea să o ridice, dar nu putea. În loc să mai ia din ea, el mai tăia lemne şi adăuga peste povară.

Mergând mai înainte i-a arătat un om care stătea lângă un lac şi scotea apă pe care apoi o turna într-un jgheab găurit, din care apa curgea în lac. Apoi i-a zis: „Vino să-ţi arăt altul“. Şi a văzut un templu şi doi oameni călări ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva celuilalt. Amândoi voiau să intre pe uşă, dar nu puteau, pentru că prăjina era de-a curmezişul. Nici unul nu s-a smerit în faţa celuilalt ca să îndrepte prăjina şi aşa au rămas pe lângă uşă. „Aceşti oameni, i-a zis vocea, sunt cei care poartă jugul dreptăţii cu mândrie, şi nu s-au smerit ca să se îndrepte şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos. De aceea, rămân în afara împărăţiei lui Dumnezeu. Omul care tăia lemne este cel cu multe păcate, care în loc să se pocăiască, adaugă alte fărădelegi la păcatele sale. Omul care scotea apă este cel care face lucruri bune, dar pentru că le amestecă cu cele rele pierde şi lucrurile bune. Deci fiecare om trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în zadar“. (după Pateric)