Istorii cu tâlc: Urmele lui Dumnezeu

Odată, un învăţat francez trecea prin deşertul Arabiei. Era călăuzit de câţiva arabi. La apusul soarelui, unul dintre arabi a întins un covor pe pământ şi îşi făcea rugăciunea.

- Ce faci acolo?, l-a întrebat învăţatul. - Mă rog. - La cine te rogi? - La Allah, Dumnezeu. Învăţatul surâse. - Ai văzut vreodată pe Dumnezeu? - Nu! - L-ai pipăit cu degetul? - Nu! - Atunci eşti un nebun, pentru că crezi într-un Dumnezeu pe care nu L-ai văzut, nici nu L-ai auzit, nici nu L-ai pipăit. Arabul nu răspunse nimic. A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, învăţatul spuse călăuzei sale: „A trecut o cămilă pe aici“. Ochii arabului începură să strălucească şi zise: - Aţi văzut cămila? - Nu. - Aţi pipăit cu degetul cămila? - Nu. - Atunci dumneavoastră sunteţi un nebun crezând într-o cămilă pe care nici nu aţi văzut-o, nici nu aţi auzit-o, nici nu aţi pipăit-o. - Dar i se văd urmele pe nisip, răspunse învăţatul. În clipa aceea soarele se arăta la orizont, în toată strălucirea culorilor orientale. Arabul îi arătă astrul strălucitor: - Vedeţi urmele Creatorului? Să ştiţi, aşadar, că există Dumnezeu! (pr. Nicolae PURA, Pilde, Editura Galaxia Gutenberg, 2004)