Istorii şi legende cu haiduci celebri

Pe jumătate intraţi în legendă şi pe jumătate în istorie, haiducii au fost personaje care au aprins imaginaţia populară, născând poveşti şi cântece cu care au crescut generaţii întregi de străbuni de-ai noştri. Unii dintre haiduci au fost revoluţionari aflaţi în mijlocul evenimentelor conduse de Tudor Vladimirescu, care au dus la renaşterea naţională a României. Să trecem în revistă câteva asemenea personalităţi legendare ale poporului nostru.

Iancu Jianu a fost unul dintre cei mai vestiţi haiduci ai oltenilor. S-a născut în 1787 şi într-o familie cu stare, slujeri ai boierilor Romanaţi. Acest haiduc celebru a fost mai curând un mare patriot, acţiunile lui trecând dincolo de simpla răfuială cu boierii, el având orientare preponderent antiotomană. Cea mai mare acţiune a Jianului împotriva turcilor are loc în 1809, când organizează, ca represalii la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi o serie de sate din Oltenia, o alta masivă la sud de Dunăre, în care Paşa din Vidin a fost ucis, iar Vidinul şi Plevna au fost incendiate. Iancu Jianu avea la acel moment o mică armată de aproape 3.000 de haiduci şi trei tunuri. O altă luptă antiotomană notabilă este cea în care raiaua turcească de la Turnu Măgurele a fost complet distrusă, iar turcii n-au reuşit niciodată reconstruirea ei. Latura pronunţat patriotică a lui Iancu Jianu s-a văzut şi din faptul că se comporta ca un domn iubitor de ţară, făcând danii către biserici şi construind clădiri de utilitate publică în Craiova şi Caracal. Dar domnia nu vedea cu ochi buni puterea şi purtarea lui Iancu, aşa că prin şiretenie este prins la Bucureşti, judecat şi condamnat la moarte. A scăpat prin farmecul şi aura sa de legendă în felul următor: exista pe atunci o regulă care spunea că dacă o fată de neam voia să ia de soţ un condamnat, acesta era iertat de pedeapsă. Şi Iancu Jianu avea nu una, ci mai multe admiratoare, care şi-au arătat imediat disponibilitatea pentru a-l salva şi aduce pe drumul bun pe haiducul cel vestit. Astfel, Iancu se cuminţeşte pentru o perioadă, ajungând un boier mărunt cu proprietăţi în Bucureşti, Craiova, Caracal şi Slatina. Întâlnirea cu Tudor Vladimirescu din anul 1821 îi reaprinde lui Iancu focul de luptător, aşa că strânge din nou oaste de haiduci şi o pune în slujba Revoluţiei, haiducii intrând în rândurile pandurilor. Primul steag tricolor, făcut de Petrache Poenaru şi folosit de panduri, a ajuns după moartea lui Tudor Vladimirescu la Iancu Jianu, care l-a considerat o relicvă aproape sfântă şi l-a ascuns prin zidire în pereţii casei unui fiu al său. Steagul a stat ascuns acolo 100 de ani, până ce un urmaş al haiducului l-a donat Muzeului Militar din Bucureşti, unde se află şi astăzi. Deşi a avut o viaţă mai mult decât aventuroasă, Iancu Jianu a reuşit să moară liniştit, în patul său, la vârsta de 55 de ani, lăsând în urmă fapte istorice cu greutate de legendă. Pintea cel Viteaz Pintea Viteazul, pe numele real Grigore Pintea, a fost din neam de mici nobili, din zona Clujului. S-a născut în 1670 în satul Măgoaja, aparţinând de fostul comitat al Clujului, şi încă din tinereţe nedreptăţile făcute de nobilii regionali îl determină să ia calea haiduciei în codrii Maramureşului. Ani de zile îi pradă pe aceşti nobili, care nu au reuşit să-l prindă, cu toate străduinţele lor. Între timp, stăpânirea austriacă înăspreşte şi mai mult obligaţiile fiscale, aşa că principele Francisc Rakoczi al II-lea a început o mişcare cu caracter de eliberare, având sprijinul ţărănimii iobage, dar şi bazându-se pe promisiunile lui Ludovic al XIV-lea şi ale lui Petru cel Mare. Grigore Pintea nu poate sta deoparte, aşa că a ajuns să activeze cu gradul de căpitan în armata lui Rakoczi, fiind şi un om instruit, cunoscător de limbi străine şi tehnici militare. Istoricul Nicolae Densuşianu l-a numit pe Pintea "unul dintre cei mai însemnaţi români din secolul al XVII-lea". În primăvara anului 1703, mişcarea răzvrătiţilor reuşeşte să cucerească: Zalăul, Sătmarul, Dej, Bistriţa, Sighetul şi urma ca armata condusă de Pintea să cucerească şi Baia Mare. După o perioadă de asediu, chiar în faţa porţii de sud a oraşului, Pintea este nimerit de un proiectil şi moare. Cămaşa sa de zale şi un coif pe care le purta în lupta contra tătarilor se află la biserica din Budeşti, judeţul Maramureş, lăsate în grija bisericii de însuşi Pintea Viteazul, iar Muzeul de Istorie din Baia Mare deţine armele pe care legendarul haiduc şi oştean le folosea. Mai multe denumiri amintesc şi astăzi de Pintea cel Viteaz: Izvorul Pintii, Fântâna lui Pintea, Vârful Pintii, Peştera lui Pintea. Există şi un prezumtiv mormânt, e serpentinele care coboară din Pasul Gutâi spre Baia Mare. Stanciu Bratu de la Rucăr În zona culoarului Rucăr-Bran, până spre Braşov şi Râşnov, plus partea de nord a râului Dâmboviţa, acţiona în secolul al XVIII-lea un haiduc pe nume Stanciu Bratu, care avea în ceata lui alte personaje care au rămas şi ele în legendă: Ion al Geantului, preot probabil răspopit, Dobre al Ploscarului şi sora sa Uţa, Niţă Comăniţă, Marin al Şelarului. Drumurile pe care ei prădau convoaiele boierilor şi neguţătorilor vremii erau de o rară frumuseţe, iar ascunzătorile adevărate monumente ale naturii. Astfel, ceata lui Stanciu Bratu se aduna la sfat într-o poiană din zona masivului Piatra Craiului, de deasupra Văii lui Ivan, de unde urcau spre ascunzătorile de la Cerdacul Stanciului - un loc mirific în care se ajunge pe un traseu de 6-7 ore pornind de la cabana Plaiul Foii (1355 metri), urmând traseul marcat cu triunghi albastru: Poiana Tămăşelului, Cabana Garofiţa Pietrei Craiului, Umerii Pietrei Craiului, Cerdacul Stanciului şi Peştera Stanciului. Andri Popa, eliberatorul fetelor răpite de turci Celebrul Andri Popa, cântat în zilele noastre de formaţia Pasărea Colibri, a fost un haiduc originar din Seaca, judeţul Dolj. S-a alăturat, cu oamenii lui, cetei lui Iancu Jianu şi împreună au dat atacul asupra Vidinului şi Plevnei, luptând cu otomanii, iar ceata sa a primit însărcinarea să elibereze cadânele române aflate în seraiul paşalei şi în seraiul vânzătorilor de cadâne. La număr se pare că era vorba de câteva zeci de fete, dar viteazul Andri Popa nu s-a putut opri doar la eliberarea acestor fete luate de turci de la noi, ci… le-a eliberat pe toate, vreo 500 la număr. Le trece Dunărea şi în Oltenia le oferă spre vânzare spre a deveni soţii de români, şi cum fetele erau frumoase, n-a fost greu să le aşeze la casele lor. Ajunge cu vreo sută de cadâne până în Transilvania şi le vinde în satele locuite de români. După câţiva ani de la aceste isprăvi, un velpaşa şi oameni ai domniei au apărut în căutarea fetelor, promiţându-le libertatea, dar fetele erau deja ţărănci la casele lor, cu copii, aşa că n-au mai vrut să plece nicăieri. Ca ascunzătoare, Andri Popa a întemeiat de la zero un sat numit Palilula, având o aşezare strategică şi pitorească: era ascuns privirilor de păduri din două părţi, iar valea în care erau construite casele se afla ascunsă de un deal, încât satul nu era vizibil aproape de nicăieri. Se spune că nici poterele, nici turcii şi nici nemţii, pe când au ocupat Craiova în Primul Război Mondial, nu au aflat de acest sat.