Iubirea neîmpărtășită

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria.

Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greşelile fratelui său, din toată inima.

Una dintre cele mai profunde pilde rostite de Hristos Domnul este cea numită a „datornicului nemilostiv”, dar care poate fi intitulată, poate mai adecvat şi mai sugestiv, pilda „iubirii neîmpărtăşite”. Tabloul este deosebit, întrucât surprinde într-o imagine concisă, dar extrem de reală, situaţia penibilă în care ne aflăm adesea atunci când vrem să fim iubiţi şi iertaţi de Dumnezeu, dar ne este greu să facem acelaşi lucru cu aproapele. Raţiunea aşezării acestei pericope evanghelice la începutul anului bisericesc este cât se poate de evidentă: întreaga taină a iconomiei mântuirii lumii, care va fi reiterată în ciclul anului liturgic, nu poate fi înţeleasă şi urmărită cum se cuvine fără acest temei al deschiderii către aproapele cu dragoste autentică, iertătoare.

Cuvântarea bisericească

În Evanghelia după Matei, cuvântările Mântuitorului sunt grupate în cinci grupuri de texte, capitolul al 18-lea fiind al patrulea dintre acestea şi numit de exegeţi „cuvântarea bisericească”. Această denumire sugerează deja faptul că tot ce conţine cuvântarea priveşte modul convieţuirii credincioşilor în comunitatea eclesială, în special raportarea lor la semeni şi la Dumnezeu. Drept răspuns la întrebarea „Cine este, oare, mai mare în Împărăţia cerurilor?” (v. 1), pe care I-o pun ucenicii, Hristos Domnul dezvoltă un discurs consistent despre smerenie şi iertare - ca elemente fundamentale ale vieţii comunitare. Întrucât viaţa în Biserică este o anticipare şi o pregustare a vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu, dragostea care trebuie să domnească în comunitatea creştină este prelungirea iubirii lui Dumnezeu către om. Iubirea dumnezeiască este ilustrată în pilda cu oaia cea rătăcită (v. 12-13), iar iubirea către aproapele, în pilda datornicului nemilostiv (v. 23-35). Iertarea aproapelui de şaptezeci de ori câte şapte (v. 22), adică de fiecare dată când ne greşeşte, este o prelungire către semeni a iertării pe care noi înşine o cerem, o nădăjduim şi o primim de la Dumnezeu.

Dragostea autentică nu poate fi condiţionată de nimic

Probabil că aici este punctul în care majoritatea celor care îşi spun „creştini” ratează înţelegerea fundamentalei învăţături a Noului Testament. Sfântul Apostol Pavel, în imnul dragostei, subliniază faptul că „dragostea nu cade niciodată” (1 Cor 13, 8). Deşi acceptăm generic că trebuie să iu­bim pe toţi şi pe toate - doar creş­tinismul este religia iubirii! -, practic ne raportăm unii la alţii mult mai mult la modul comercial. Dăruim atât cât ni se pare că primim, iar dacă această balanţă este dezechilibrată în defavoarea noastră, nu mai suntem dispuşi să ne implicăm şi de obicei punem accentul pe dreptate. O dreptate care este, desigur, în favoarea noastră, aşadar, subiectivă. Însă dragostea nu are hotar şi nici nu e condiţionată de ceva. Dragostea înseamnă a ierta şi a acoperi orice neputinţă a celui iubit. Aşa este iubirea divină, care este neschimbabilă. Nimic din scăderile noastre nu Îl scârbește pe Dumnezeu şi oricâte păcate am săvârşi, El ne iubeşte la fel. Desigur, prin păcate mâhnim pe Dumnezeu, dar nu afectăm dragostea Lui către noi, care rămâne aceeaşi. Însă a dori iertare şi dragoste de la Dumnezeu şi a cere dreptate cu neîngăduinţă de la aproapele înseamnă a umbla cu două măsuri. Una generoasă pentru sine şi alta cu multă parcimonie înspre aproapele, precum în pilda din Evanghelia de astăzi. Această neînţelegere vine din boala iubirii de sine, aşadar din deturnarea adevăratei iubiri. Ratarea înţelegerii adecvate a lucrurilor este cea care deformează creştinismul astfel încât, de multe ori, crucea - ca semn al dragostei vădite în jertfă - a devenit sabie prin care aducem vătămare aproapelui şi nouă înşine. Soluţia este la îndemâna noastră: iubeşte şi iartă atât cât vrei să fii iertat, „nu judeca şi nu vei fi judecat” (Mt. 7, 1).

Dar şi datorie

Cei zece mii de talanţi din textul mateian reprezintă o sumă colosală. Practic, este vorba de o sumă echivalentă cu vistieria unei ţări. Semnificaţia unei sume atât de mari trebuie pusă în legătură cu datoria infinită pe care o avem la Dumnezeu. Desigur, cifra nu trebuie luată în sens financiar-contabil şi nici principiul nu trebuie luat în sens juridic. Este doar imaginea faptului că suntem total dependenţi de Creator - ca făpturi create - şi că ceea ce ni se dăruieşte în Hristos este gratuit (Efes 2, 8-10), întrucât singuri niciodată nu am fi putut să ne „răscumpărăm sufletele” (Ps. 48, 8). Datoria fratelui de 100 de dinari este una incomparabil mai mică. Ştim că un dinar era plata unui pălmaş pe o zi de lucru. Cu toate acestea, precum în pildă, pentru te miri ce, suntem gata să ne răzbunăm pe aproapele dovedind o opacitate de-a dreptul necreştină în raport cu neputinţele şi scăderile acestuia. Însă, în creştinism, a dărui şi a te dărui indiferent de ce face celălalt este firescul vieţuirii întru Hristos care este iubire (1 In. 4, 16). De aceea, Sfântul Luca reţine acel cuvânt al lui Hristos omis de Evanghelişti (agrafon): „Mai fericit a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Se spune că în pustia Egiptului au venit unii pelerini pentru a cere de la un Avva cuvânt de folos, cum se obişnuieşte. Acesta i-a întrebat dacă doresc un cuvânt trupesc sau unul duhovnicesc. La opţiunea lor pentru a doua variantă, Avva le răspunde trimiţându-i de unde au venit, dar cu îndemnul să cultive şi să iubească trei lucruri: osteneala mai mult decât odihna, ocara mai mult decât lauda şi a da mai mult decât a lua. Acest îndemn ar trebui să facă parte din educaţia religioasă a oricărui creştin, pentru că cuprinde în chip sintetic întreaga teologie: trebuie să (ne)dăruim după modelul christic şi astfel vom dobândi (pr. N. Steinhardt).

Apropierea de Dumnezeu şi de aproapele

Apropierea de Dumnezeu este posibilă tocmai datorită acestei iubiri dumnezeieşti nesfârşite şi nelimitate. Însă drumul către conştientizarea şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu şi a iubirii sale trece prin aproapele. Acest adevăr este exprimat cel mai frumos de Sfântul Evanghelist Ioan, care atenţionează asupra pericolului autoamăgirii, cum că Îl iubim pe Dumnezeu, dar nu şi pe aproapele (1 In. 4, 20-21). Aceasta este o minciună pentru că cele două iubiri se condiţionează reciproc. Avva Dorotei, în celebra imagine a cercului în care centrul reprezintă divinitatea şi razele cercului sufletele în parcursul lor duhovnicesc, sugerează extrem de exact această realitate. Cu cât te apropii de centru (care este Dumnezeu), cu atât te apropii de celelalte raze (aproapele) şi invers. Savantul Simion Mehedinţi spunea că atât preţuieşte un popor, cât a înţeles din Evanghelie. Dar toată Evanghelia este cuprinsă în porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Ca popor creştin suntem chemaţi, aşadar, să ne asumăm acest fel de a iubi: nu cu două măsuri, ci deplin, să iubim şi să iertăm ca să fim iertaţi şi iubiţi şi să prelungim astfel iubirea divină în lume.