Iubirea veşnică a Maicii Domnului pentru Fiul ei şi pentru umanitate

(…) Maica Domnului ne uşurează (sporeşte) şi ne adânceşte iubirea faţă de Iisus Hristos şi prin aceasta ne pune într-o legătură mântuitoare mai vie cu El. Nicolae Cabasila spune în acest sens: „O, la ce fericire şi sfinţenie a intrat ea, ca să conducă şi pe alţii la ele! O, mântuirea oamenilor şi lumină a lumii şi cale care conduci la Mântuitorul şi uşă şi viaţă! Tu care eşti vrednică să te numeşti cu toate acele numiri cu care a fost numit pentru mântuirea ce ne-a hărăzit-o însuşi Mântuitorul!”¹.

Inima de mamă este cea mai apropiată de fiul ei. În cazul de faţă, inima Maicii Domnului e cea mai aproape de Iisus, iradiind din ea o simţire iubitoare mai vie şi în alte inimi. El, prin întruparea Lui ca om din ea, a umplut-o de această iubire culminantă faţă de El. Iisus nu lucrează mântuirea în oameni fără să le aprindă iubirea faţă de El. Dar iubirea fiecăruia faţă de El se aprinde nu numai din iubirea Lui ce-l atinge nemijlocit, ci şi din iubirea pe care El a aprins-o în ceilalţi oameni. Dar între aceştia locul prim şi central îl deţine Maica Domnului. Astfel, Biserica, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos, închegat prin harul sau iubirea Lui şi prin iubirea noastră aprinsă de iubirea Lui, cuprinde pe toţi cei ce-L iubesc pe El şi îi uneşte nu numai cu El, ci şi întreolaltă. Iar între toate inimile care sunt unite prin iubirea Lui şi prin iubirea faţă de El, cea mai aprinsă de această iubire şi cea mai iradiantă a acestei iubiri este cea a Maicii Domnului. Căci ea, fiind Maica lui Hristos, este în acelaşi timp Mireasa Lui. Dar Mireasa este înconjurată de alte fecioare, sau rudenii ale ei (de alte suflete). Şi împreună formează Biserica. Sau toată Biserica, însuşindu-şi dragostea Maicii şi Miresei prime faţă de El devine Mireasa Lui². W. Nyssen, interpretând fresca Maicii dulce iubitoare (Glykophilousa) din semicercul de deasupra portalului Mănăstirii Humor, zice: „În Maică Hristos îşi îmbrăţişează Mireasa, lumea, care şi-a luat obârşia din El, Mireasa Sa, Biserica, pe care şi-a logodit-o Sieşi”³.

De ce S-ar fi întrupat Fiul lui Dumnezeu ca om, dacă nu să umple de iubirea Sa de Fiul faţă de Tatăl pe oameni, comunicându-le iubirea Sa faţă de Tatăl, sau dându-le simţirea Sa de fii ai Tatălui, umplându-i în acelaşi timp şi de iubirea faţă de El, prin iubirea ce le-a arătat-o şi le-a comunicat-o El. Numai arătându-ne iubirea şi făcându-ne în stare să-L iubim şi să ne iubim, ne-a mântuit. Căci de nimic nu are atâta sete omul ca de iubire şi nimic nu-l împlineşte cu adevărat decât iubirea ce i se arată şi capacitatea de a iubi la rândul lui.

Dar de iubirea aceasta faţă de Tatăl şi faţă de El şi faţă de oameni a umplut-o mai mult decât pe toţi pe Maica Sa. Nu putem socoti că El ne-a mântuit numai plătind pentru păcatul nostru cu Sângele Său, lăsându-ne neschimbaţi în simţirea noastră răcită şi decăzută de pe urma păcatului strămoşesc.

În întruparea ca om a Fiului lui Dumnezeu, în jertfa, în învierea şi în înălţarea la cer a firii noastre de către El a lucrat şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, operând o radicală schimbare în ea prin faptul că a umplut-o din nou de iubirea deplină faţă de Dumnezeu şi între purtătorii ei. Iubirea aceasta ne-a dovedit-o şi comunicat-o intrând în relaţia de Fiu cu o fiică a neamului omenesc. Prin aceasta S-a arătat nu numai Dumnezeu ca centru ultim de iradiere a iubirii nesfârşite, ci a ridicat şi o persoană dintre noi ca centru al iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi al iubirii noastre între noi, centru hrănit de iubirea Lui, pentru a-şi manifesta prin iubirea Sa faţă de noi şi să ne prindă şi pe noi prin El de iubirea faţă de El şi între noi. A ridicat o persoană umană la treapta iubirii de mamă a Lui şi de mamă a noastră, hrănită de iubirea Lui. A apărut astfel între noi iubirea cea mai înaltă nu numai în formă dumnezeiască, ci şi în forma omenească, adică în forma iubirii de mamă a lui Dumnezeu, ce se bucura de iubirea dumnezeiască, a Fiului ei şi e făcută în stare să-i răspundă aceleia pe măsura ei, ca să ne facă şi pe noi capabili, prin iradiere, să-i răspundem aceleia şi să ne iubim unii pe alţii cu iubirea sorbită din El întâi de ea şi de noi. (…)

Făcând abstracţie că în orice mamă sentimentul matern faţă de fiul ei se uneşte cu încrederea în el, care este mai mare decât în oricine altcineva, în cazul de faţă Fiul Maicii Domnului e cunoscut şi simţit de ea mai mult decât de oricine altcineva în acelaşi timp ca Dumnezeu, venit în lume cu misiunea cea mai înaltă, cu misiunea de a-i mântui pe oameni eliberându-i de neputinţele şi de moartea de pe urma păcatelor lor. Dacă n-ar fi avut şi credinţa în cuvântul îngerului că prin Cel ce Se va naşte din ea se va înfăptui mântuirea oamenilor, n-ar fi devenit nici Maică a Lui. Dar prin credinţa ei de la început, chiar dinainte de a-L primi în pântece şi a-L naşte, ea a devenit şi Maică, bucurându-se de un dar cu mult mai mare decât simpli credincioşi. A devenit Maică tocmai datorită credinţei ei mai mare ca a tuturor, pentru credinţa ei care a premers credinţa tuturor, pentru faptul că a primit cu credinţă vestirea îngerului şi cu credinţă a urmărit toate faptele Lui mântuitoare. Acest lucru l-a văzut şi Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi l-a mărturisit: „Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini întocmai cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 45). Dar însăşi Fecioara spune, lăudând pe Dumnezeu, deci şi pe Fiul ei ca Mântuitorul ei, (şi) în acelaşi timp declară că i-a făcut ei mărire Cel puternic şi că s-a bucurat duhul ei de Dumnezeu Mântuitorul ei şi drept urmare o vor ferici toate neamurile: „Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1, 46-49).

Adică, deşi Îl socoteşte pe Fiul ei Mântuitorul ei, iar pe sine roabă, declară în acelaşi timp că El, căutând spre smerenia sa, i-a făcut ei mărire, întrucât a ridicat-o la ameţitoarea (copleşitoarea, n.r.) cinste de Maică a Lui după omenitate şi de aceea o vor ferici toate neamurile. Fericirea aceasta a ei de către toate neamurile, prevăzută pentru tot viitorul, trebuie să exprime o fericire de care se va bucura de fapt în tot viitorul, nu o simplă laudă pentru un fapt trecut de pe urma căruia ea nu mai are o stare deosebită după aceea. Mărirea pe care i-a făcut-o ei Domnul e o mărire netrecătoare: e mărirea sau cinstirea de Maică a lui Dumnezeu, deci a unei legături permanente deosebite a ei cu Fiul ei în calitate de Maică a Lui.

Deci, având cu Fiul ei, cu Domnul nostru Iisus Hristos, o legătură permanentă de supremă intimitate, în calitate de Maică, prin aceasta îşi revarsă simţirea ei de Maică a Celui ce S-a făcut Fratele, sau Întâiul-Născut al nostru al tuturor la umanitatea cea nouă, chemată la viaţa netrecătoare a învierii, peste toţi cei care primesc calitatea ce li se oferă de fraţi după har ai Fiului ei. Totul în ea este simţire de Maică, pentru că s-a dăruit întreagă acestei misiuni şi numai ei, pentru că s-a dăruit întreagă Fiului ei dumnezeiesc, ca Fecioară. Ea nu şi-a împărtăşit simţirea ei între Fiul ei şi vreun bărbat, sau vreun alt copil, născându-L ca Fecioară şi trăind numai pentru El.

Dar în El îi iubeşte cu simţire de Maică pe toţi cei pe care El îi uneşte cu Sine ca fraţi ai Lui. Ea ne iubeşte pe noi ca Maică, pentru că Îl iubeşte pe El ca Maică şi ne învăluie cu grija şi duioşia ei de mamă pe toţi cei ce ne unim cu El prin credinţa în El şi prin iubirea faţă de El, sau pentru că voieşte să ne facem toţi fraţi ai Lui, unindu-ne cu El.

Teofan al Niceii († 381), în Cuvântul său despre Maica Domnului, în capitolul: „Maica Domnului, Maica noastră”, spune între altele: „Ce cuvânt ar putea lăuda cu vrednicie, sau înfăţişa măcar în parte mulţimea, felurimea, belşugul şi bogăţia binefacerilor ei şi a darurilor de obşte şi particulare ce decurg fără încetare ca nişte râuri veşnice din adâncul (abisul) milei ei, din care cele mai multe sunt neştiute de cei mulţi, ca să nu zic de toţi. Dar şi-ar putea închipui cineva întrucâtva bunătatea ei dumnezeiască faţă de noi, dacă s-ar gândi la duioşia, la dragostea şi la gingăşia inimii preamiloase şi preaduioase a unei mame faţă de copilul ei frumos şi bun, mai ales dacă e singurul ei născut şi prea iubitor şi se află în vârsta copilăriei. Mama aceasta uită de toate ale sale, ba mai mult, chiar şi de ea, aproape cu totul, şi se dăruieşte întreagă copilului preaiubit şi grijii de el, trăind mai mult în el decât în ea. De aceea, când acela e bolnav şi necăjit, suferă cu el; când acela plânge, plânge cu el; când se bucură, se veseleşte cu el; şi ca şi când ar fi propriul ei mădular, sau partea cea mai lăuntrică a ei, suferă împreună cu el de întâmplările şi pătimirile lui, mai bine zis, şi-ar da bucuros chiar şi propria ei viaţă pentru viaţa lui.

Dacă va cugeta deci cineva la acestea şi la cele asemenea, îşi va închipui puţin adâncul (abisul) dragostei, grija şi duioşia Maicii lui Dumnezeu faţă de noi. Mai bine zis, dacă trebuie să spunem adevărul, aşa de mult se deosebeşte duioşia ei mai înaltă decât orice duioşie faţă de noi, de duioşiile cele mai miloase de mamă, înfăţişate mai sus ca icoane, cât de mult se deosebeşte bunătatea de răutate şi adevărul de rătăcire. «Căci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri!» (Luca 11, 13)... Iar dacă dumnezeiescul Pavel, sorbind din izvorul dumnezeiesc, de viaţă începător şi nemuritor (al lui Hristos), din vistieria iubirii, împreună cu toţi sfinţii, zice: «Cine e slab şi să nu fiu şi eu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?» (Filip. 2, 7), ba dorea să fie şi anatema de la Hristos pentru mântuirea fraţilor, ce n-ar spune şi ce n-ar dori pentru noi izvorul şi vasul primitor al acestui râu întreg de viaţă veşnică”⁴.

Pe drept cuvânt, Biserica a întemeiat nădejdile credincioşilor în ajutorul de tot felul ce ni-l poate da Sfânta Fecioară, pe unirea ei strânsă cu izvorul nesecat al milelor şi al vieţii, care este Fiul ei şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea ea îi cântă: „Bucură-te purtătoare a toată dumnezeirea” (Utrenia Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, la Laude).

Dar Biserica, făcând distincţie clară între Cel ce are viaţa şi iubirea nesfârşită prin Sine şi între Născătoarea lui Dumnezeu ca om, care a primit în ea pe Cel ce are această viaţă şi iubire prin Sine şi rămâne pururea strâns unită cu El, pe de o parte o numeşte pururea rugătoare pentru noi, pe de alta o socoteşte că prin ea însăşi ne vin nenumăratele ajutoare pentru care se roagă. Ea e unită mai strâns cu Fiul ei decât toată făptura, fiind mai îndumnezeită decât toată zidirea. Dar e cel mai unită nu numai pentru că e Maica Lui atotiubitoare, ci şi pentru că dându-şi seama mai mult decât toată făptura de mărirea dumnezeirii Lui, datorită maximei apropieri faţă de El, se roagă Lui mai intens decât orice făptură, însăşi această rugăciune fiind deci şi ea un mijloc al acestei strânse uniri cu El. Rugăciunea ei este unită cu iubirea ei. Cu cât e mai mare iubirea ei faţă de El şi cunoaşterea Lui de către ea, cu atât I se roagă mai mult. Dar tocmai pentru că este unită cu El la culme prin calitatea ei de Maică atotiubitoare şi neîncetat rugătoare, datorită cunoaşterii culminante a Lui într-un extaz sau al iubirii totale, ne poate şi da mai mult decât oricare din această unire cu întreaga vistierie a bunătăţilor, toate ajutoarele.

Astfel, în rugăciunea către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu de la sfârşitul Acatistului Bunei Vestiri, Biserica alternează lauda puterii ei de a face orice bine cu cererea rugăciunilor ei către Domnul Iisus Hristos. După ce îi spune la început: „Prea Curată Doamnă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, care poţi face tot binele”, după puţin îi cere: „Şi acum, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, întru tot cântată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de tot sfatul celui înşelător şi de toată primejdia”. Apoi continuă unind fapta ei de ajutorare cu rugăciunea ei pentru noi, ceea ce înseamnă că fapta ei e nedespărţită de fapta Fiului rugat de ea şi unit cu ea: „Ci până la sfârşit, cu rugăciunile tale ne păzeşte neosândiţi, ca prin paza şi cu ajutorul tău mântuiţi fiind, mărire... să înălţăm lui Dumnezeu”.

Tot ajutorul, toată puterea îşi are ultimul izvor în Dumnezeu. Dar cel ce se roagă cu toată căldura se uneşte cu Dumnezeu. Şi deci nu se mai poate spune că Dumnezeu ajută pe cineva în mod despărţit de cel ce se roagă pentru el. Dar cea mai fierbinte rugătoare către Dumnezeu pentru noi este Născătoarea de Dumnezeu, datorită inimii ei de mamă a Lui.

Ea se uneşte prin rugăciunea fierbinte şi neîncetată, care niciodată nu socoteşte că a ajuns la capătul ei, cu abisul iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, pe care vrea să-l soarbă întreg în sine. Ea se scufundă astfel tot mai adânc în acest abis al iubirii lui Dumnezeu, făcându-şi-l propriu ei. Inima ei nu se mai satură de a-şi însuşi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi deci de a-şi aprinde tot mai mult iubirea sa faţă de noi. În rugăciunea ei ce tinde să se umple de o iubire tot mai mare se efectuează unirea ei nemărginită atât cu Dumnezeu, cât şi cu noi. Prin rugăciunea ei ce tinde să cuprindă infinitul iubirii lui Dumnezeu faţă de ea şi infinitul milei faţă de noi, îşi face lăuntrice toate darurile lui Dumnezeu cele pentru oameni, dar şi le face lăuntrice nu numai pentru ea, ci şi pentru a le revărsa spre noi, odată ce grija de noi este motivul principal al rugăciunii ei, dat fiind că îşi face proprii şi toate necazurile noastre. Astfel rugăciunea ei se umple de puterea ce-i vine din Dumnezeu. Pe măsura rugăciunii ei este şi puterea ce o primeşte şi o revarsă din Dumnezeu peste noi.

Vorbind de unirea ei cu Cel ce S-a născut din ea şi are în El viaţa nesfârşită şi de folosul pe care ea îl revarsă astfel peste noi, Biserica spune în cântarea ei: „Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciune neadormită şi întru folosinţă nădejdea cea neschimbată, mormântul nu a ţinut-o, căci ca pe Maica Vieţii la viaţă o a mutat Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea feciorelnic” (Condacul de la Utrenia Adormirii). Mormântul nu o a ţinut pentru că nu i-a putut opri rugăciunea, sau legătura vie cu Dumnezeu şi manifestarea cea mai puternică a conştiinţei spirituale de persoană. Însăşi pururea fecioria ei, unită cu calitatea de Maică, exprimă legătura ei îndoită cu Dumnezeu, Fiul ei.

Văzând-o prin aceasta ca subiect plin de iubire şi deci de putere al izbăvirii noastre din toate nevoile, credincioşii îi cântă cu convingere foarte des: „Apărătoarei Doamne, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie (Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi). Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne pe noi din toate nevoile, ca să-ţi strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară”.

Dar calitatea ei de subiect al ajutorului ce ni-l dă, al faptelor de apărare din nevoi, nu e despărţită de calitatea ei de rugătoare plină de cea mai fierbinte şi nesăturată iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de noi. (…)

Unirea rugăciunii Maicii Domnului către Dumnezeu şi a ajutorului de la Dumnezeu către noi ce ne vine prin ea şi-a găsit o expresie simbolică, în cultul Bisericii Ortodoxe, în vorbirea ei frecventă a acestuia despre Acoperământul Maicii Domnului ţinut de ea întins peste noi spre apărarea noastră de toţi vrăjmaşii şi de toate nevoile, ca şi spre ajutorarea ce ne vine prin el. (…)

Acoperământul Maicii Domnului, susţinut puternic prin rugăciunea ei neadormită, înseamnă multe lucruri: ocrotirea, păzirea, apărarea, dar şi sprijinirea noastră şi dăruirea a tot lucrul bun şi de folos. 

Multele înţelesuri ale acoperământului Maicii Domnului şi întemeierea lui pe rugăciunile ei către Fiul ei sunt descrise în cântările la sărbătoarea „Acoperământului Maicii Domnului” din 1 octombrie. Sărbătoarea aceasta s-a rânduit în urma unei vederi a călugărului Andrei cel nebun pentru Hristos în Biserica Vlaherne din Constantinopol, în zilele împăratului Leon cel înţelept (secolul al X-lea), vedere prin care s-a confirmat înţelegerea de mai înainte a ajutorului Maicii Domnului ca un acoperământ întins de ea peste lume. Acest călugăr sfânt a văzut pe Maica Domnului ca un acoperământ întins de ea peste lume. Acest călugăr sfânt a văzut pe Maica Domnului în timpul unei privegheri de toată noaptea, la care participa o mare mulţime de credincioşi, stând în văzduh ca ocrotitoare a toată lumea şi rugându-se şi acoperind poporul, cinstitul ei omofor strălucind de lumină şi înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe împrejurul ei. Întrucât omoforul închipuieşte luarea pe umeri a grijii pentru poporul credincios, în acoperirea noastră de către Maica Domnului cu omoforul se arată apărarea noastră de către ea dinspre orice rău, din răspunderea luată de către ea pentru noi, răspundere care o face să se roage pentru noi neîncetat şi cu fierbinte stăruinţă Fiului ei. (…)

Acoperământul Maicii Domnului este strălucitor de lumină, pentru că el alungă dimprejurul nostru şi din noi întunericul iraţional al patimilor şi viforul ispitelor, dar şi pentru că prin el străbate ca printr-un nor străveziu lumina soarelui Hristos. (…)

În unirea maximă a Fiului lui Dumnezeu cu Maica Sa, care L-a făcut ca om, comunicându-I sângele şi simţirea ei, se arată nu numai îndumnezeirea pământului, ci şi înomenirea cerului prin ridicarea în el, lângă Fiul lui Dumnezeu, a celei mai intense iubiri omeneşti, a iubirii materne, în forma ei cea mai curată.

 

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului, Ocrotitoarea”, Glasul Bisericii, 1979, nr. 9-10, pp. 938-950 (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei).

 

Note:

¹ Ibidem, p. 218

² Ca Maică şi Mireasă vede W. Nyssen pe Sfânta Fecioară în fresca din semicercul de deasupra portalului de apus al Mănăstirii Humor. Vezi W. Nyssen, Pământ cântând în imagini, Bucureşti, 1978, p. 146: „Pruncul pe care L-a născut Maria este în acelaşi timp Mirele ei”.

³ Idem, op. cit. , p. 147

⁴ Martin Jugie, Theophanes Nicaenus (†381), Sermo in Sanctissimam Deiparam, Roma, 1935, cap. XII, p. 150 şi următoarele.