Izolarea și singurătatea

Vara este anotimpul în care oamenii simt nevoia să se plimbe, să iasă la iarbă verde, să comunice mai mult cu ceilalți în aer liber. Este, totodată, perioada din an în care oamenii își acoperă propria izolare sufletească în fața altora, în care suflul interior pare să prindă aripi în pofida tuturor problemelor, în care depresia iernii lasă loc agitației inutile; vara este timpul în care poți cu adevărat să treci peste gândurile grele cu mai multă indiferență. În aceste vremuri am cunoscut și ce înseamnă singurătatea și cât de mult se deosebește aceasta de izolare, chiar dacă mulți încă nu cunosc o diferență între cele două stări.

Blaise Pascal spunea: „Toată nenorocirea oamenilor vine de la un singur lucru, și anume că nu pot sta liniștiți într-o cameră” (***, Cugetări franceze, antologie, traducere, prefață și indici de Elena Gorunescu, București, Ed. Albatros, 1982, p. 180).

A sta liniștit într-o cameră pentru o perioadă mai lungă de timp înseamnă pentru majoritatea oamenilor indiciul de netăgăduit al nebuniei interioare, al limitării libertății individuale, al propriei nefericiri în care te afunzi ca într-o narcoză. Și totuși... atâția monahi, pustnici, oameni de litere, genii ale matematicii și fizicii, pictori, sculp­tori, mari magnați care au clădit industrii globale, toți au avut în comun un singur lucru: puteau rămâne lungi perioade de timp în aceeași cameră, lucrând, meditând, descoperind ceva nou, ceva ce urma să schimbe fața lumii întregi, ceva ce nu putea fi descifrat, nici descoperit altora până când nu era excavat din interiorul minții și al inimii lor. Poate că nouă, celor de astăzi, a sta într-o cameră în izolare ni se pare o excentricitate. Pentru cei de mai sus era calea prin care se puteau separa de toate acele mici activități care cer atât de mult timp, care distrug acea singurătate atât de prielnică marilor creații, care te separă de tine însuți atât de mult încât nu mai știi cine ești și ce vrei de la viață.

Mi se poate replica faptul că trebuie să ieșim pentru a lucra. Desi­gur, avem nevoie de activitate fizică, avem nevoie de un loc de muncă, avem nevoie de comunicarea cu cei din jur, avem nevoie de aer, de mâncare, de apă, de cuvinte. Însă mai avem nevoie de ceva ce nu bănuiam niciodată că va dispărea în tumultul vieții: de acele câteva minute zilnice în care să fim singuri cu noi înșine, în care să ne întrebăm ce vrem de la viața noastră cu sinceritatea aceea dureroasă și creativă, în care să medităm la ce ar fi bine să schimbăm pentru a nu mai fi atât de influen­țabili, de slabi, de neputincioși în fața a orice nu pare a fi cum ne dorim noi să fie. Iar această perioadă ne-a oferit din plin posibilitatea de a observa cât de important este uneori să te însingurezi, să te redescoperi, să vezi ce a pus Dumnezeu bun în tine și ce ai stricat tu însuți cu bună știință uneori, să vezi care-ți sunt punctele tari și cele slabe, cât de mult poți să mai fii de folos altora sau cât de mult ai schimbat în bine ceea ce fac alții, să râzi și să plângi cu sinceritate nu pentru că ești văzut, ci pentru că așa simți. Să fii tu însuți, cu bunele și cu relele tale. Să înveți să te accepți.

De aceea, când această perioadă de distanţare va înceta, lucrul cel mai de preț pe care trebuie să-l învățăm din ea este ce înseamnă, de fapt, singurătatea sinceră. Ce înseamnă să fii singur cu tine însuți, iar acest fapt să nu te doară, să nu te facă să vrei să fugi. Să înveți să spui asemenea unui autor francez: „Nu știi în ce măsură sunt înfometat de tăcere, de singurătate: de ceva tot mai simplificat, descărnat. Pentru cel ce tinde către Cel-de-Sus, orice făptură omenească înseamnă o stavilă. Gândurile, frământările cu care Domnul mă milostivește, îmbogățindu-mi cugetul, nu le pot percepe decât într-o stare de totală abstragere, ca aceia care ascultă muzica cu ochii închiși. Ceea ce mi-ar trebui ar fi niște zile goale, pe de-a-ntregul goale. Tot ce s-ar mai putea strecura în aceste zile goale, fie și prietenia și mai ales afec­țiunea, nu ar pătrunde decât ca să le tulbure” (Henry de Montherlant, Regina moartă. Războiul civil. Maestrul Ordinului Santiago, trad. de I. Igiroșanu, București, Ed. Biblioteca pentru toți, 1981, p. 248).

Să ne redescoperim pe noi înșine în această perioadă. Altfel, după încheierea ei, ne vom continua izolarea în mijlocul societății prin nepăsarea care ne caracterizează tot mai mult. Iar această izolare sufletească în care trăiam până acum asemenea unor oameni aflați la granița inconștienței nu poate fi confundată niciodată cu singurătatea asumată. De fapt, este doar un indiciu al eșecului spiritual.