Jertfa martirică a lui Horea, scoasă la lumină de cărturarii români

Există adevăruri - nedreptăți, fărădelegi ori crime - pe care autorii au încercat să le ascundă de semeni ori chiar să le „îngroape”, dar pe care Dumnezeu le-a dezvăluit, scoțându-le ulterior la lumină. Un astfel de adevăr ascuns de către nobilimea maghiară și autoritățile habsburgice din secolul al XVIII-lea a fost și cel cu privire la mișcarea lui Horea în Transilvania.

În sentința la moarte - pronunțată de către contele Anton Iankovitsch la Alba Iulia, în 26 februarie 1785, privitoare la pedepsirea conducătorilor mișcării - scrie: „malițiosul acesta înșelător”, „sceleratul (...) de Horia”, care „s-a făcut culpabil de toate omorurile crâncene, de aprinderile, prădările și devastările înfiorătoare” și împreună cu Cloșca „au turburat cu răutate și cu intențiune liniștea publică, ca agitatori, amăgitori, ca unii care au fost căpitani la omorurile și aprinderile cele mai scelerate și care au comis chiar dânșii tâlhării și prădări violente”; sau: „scelerați crânceni care au comis omoruri și prădări, ca turburători îndrăz­neți ai liniștei și siguranței publice” (Nicolae Densușianu, Re­volu­țiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria 1784-1785, ­Vestala, București, 2017, pp. 346-347). Iată cum erau calificați depreciativ și cu ce epitete îi caracteriza contele pe Horea și pe Cloșca. La fel afirmase anterior și despre Crișan, în sentința din 14 februarie: „făcător de rele” (op. cit. pag. 343).

Etichete similare se regăsesc și în Scrisoarea profesorului Iosif Gabri de la gimnaziul maghiar de pe lângă Episcopia Roma­no-Catolică din Alba Iulia, din 2 martie 1785, adresată prietenului său Daniel Emeric de la Roma: „După cum prevedea sentinţa, întocmai aşa, în dimineaţa zilei de 28 februarie, pe la ceasurile 9 şi jumătate, Horia şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot schismatic (ortodox, n. n.). Este cu neputinţă să descriu convoiul şi mulțimea care au fost de față. Ei au fost însoțiți de un escadron de cavaleriști din Toscana, în ținută de paradă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedeștri orășeni și de haiduci. ­Batalionul pedeștrilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreții s-au așezat pe cele două aripi. Eu, prin bunăvoința unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalionul în formă de careu și cavalerie și astfel am văzut de la început execuția și parada, cum văd această foaie de hârtie în fața mea. În afară de nobili și oameni mai deosebiți din comitate au trebuit să fie de față mulți oameni proști și asta se poate aprecia din faptul că din fiecare sat al celor patru comitate au trebuit să ia parte, după o grea poruncă, câte șase oameni proști, trei bătrâni și trei tineri, prin urmare a trebuit să fie cel puțin cinci mii de oameni. Cloșca a primit cel puțin 20 de lovituri până și-a dat sufletul. În timp ce Cloșca era frânt cu roata, Horea, legat, a fost ținut în picioare de doi ucenici, ca să vadă de ce moarte și prin ce chinuri grozave a trebuit să moară uci­gașul său tovarăș. După ce s-a terminat execuția lui Cloșca și i-au dat leșul la o parte, l-au urcat pe Horea pe patul său și l-au legat; în vaiete au început să-i sfarme picioarele cu roata, iar după patru lovituri, din porunca domnului Eckard (membru al comisiei de anchetă, n. n.), au început să-i ­lovească pieptul și astfel, după opt-nouă lovituri, a murit. N-am mai voit să văd și despicarea lor în bucăți, mi-am întors calul și am venit în cetate, unde am ­povestit cele văzute lui Ștefan ­Regeny, Iosif K. Nagy și colegilor mei profesori care m-au așteptat acasă” (D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. II, Editura Școala ­Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025, pp. 611-613, și Prof. Dr. Cloșca I. Băluță, Documente referitoare la martiriul lui Horea și Cloșca, dacoromania-alba.ro, nr.2). 

Omul de afaceri Johan Andreas Maetz din Alba Iulia (Karlsburg) a descris astfel execuția, într-o scrisoare în limba germană, din 31 martie 1785, fratelui său Michael, din Sighișoara: „Execuția căpeteniilor răsculaților din țara noastră a fost complet îndeplinită tocmai într-o formă cu totul militară. Delincvenții au fost transpor­tați până la locul execuției, sub paza unei trupe de 300 de soldați infanteriști și a unui escadron de husari din Toscana. Acolo domnul general auditor le-a citit, în public, în limbile germană și română, sentința pentru faptele lor groaznice și barbare. După aceea Cloșca a fost cel dintâi zdrobit cu roata de jos în sus, până la moarte, apoi Horia, prin intervenția contelui Iankovitsch a primit, în numele Majestății Sale, cele două lovituri de grație în piept, iar după aceea a fost zdrobit cu roata de jos în sus” (ibidem).

În broșura Kurze Geschichte der Rebellion in Siebenburgen se poate citi: „În sfârșit, în 28 februarie 1785, în Karlsburg, cei doi monștri, Maiestatea sa Hora, așa-zisul rege al Daciei și Gloska, au primit răsplata binemeritată pentru faptele lor” (Dr. Ioan Lupaș, Revoluția lui Horia, Cartea Românească SA, București, 1924, nota 1, p. 88).

Ziarul unguresc „A Magyar Hírmondó” (Curierul maghiar), din Bratislava, publica în 16 martie 1785 un articol în care se scria: „Horia, principele imaginar și de neuitat al Daciei, care a vărsat mult sânge inocent, în ziua de 28 a lunii trecute a fost uns pentru îndelungata veșnicie la Alba Iulia. Pentru această sărbătoare princiară au trebuit să vină și să fie prezenți câte 2 sași și 4 români din fiecare localitate unde locuiesc români sau sași. Precum dove­dește o relatare a unui martor ocular, pe când Horia și tovarășul său de tulburări Cloșca Ion Popa au fost duși la locul pedepsei lor de mii de ori meritate, Cloșca și-a pierdut întreaga sa vitejie de dinainte, lepădându-și cu totul înfățișarea omenească în spaimele tremurătoare ale morții. Horea, în schimb, s-a dus fără a fi schimbat deloc, cu inima curajoasă, la locul desemnat ca punctul final al ceasului de chin al vieții sale. Aici Cloșca și-a sfârșit primul viața lui nemeritată în chinuri groaznice... iar Horea a sfârșit în chip mult mai milos, căci după o lovitură cu roata care i-a zdrobit femurul drept, a primit imediat lovitura de grație în piept... ambilor răzvrătiți luându-li-se capul cu o secure, au fost tăiați în patru bucăți și trimiși astfel spre a fi expuși în acele locuri unde răscoala lor a pricinuit cele mai mari primejdii” (D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. II, Editura Știin­țifică și Enciclopedică, București, 1984, pp. 659-660).

Din relatările de mai sus ale execuției se poate înțelege cum erau percepuți Horea, Cloșca și Crișan de către contemporanii lor nobili, unguri și sași: „Cei doi monștri”, „Horia (...) care a vărsat mult sânge inocent” și „tovarășul său de tulburări”, chiar „ucigașul său tovarăș” „au comis fapte groaznice și barbare”, „de ade­vărați câini turbați”.

Veacul al XIX-lea aduce lumină asupra istoriei răscoalei româneşti

Din aceste motive, Alexandru Papiu Ilarian scria în anul 1865: „Istoria acestei răscoale de acum 81 de ani nici până astăzi nu e scrisă. Ungurii nu o scriu: ei ar fi dorit ca, din tot ce privește această răscoală, să nu rămână decât o vagă aducere aminte de jafurile și omorurile ce au comis românii; […] e cunoscut că ungurii sunt cei mai parțiali, cei mai răi istorici. Iar românii nu cutează să o scrie. De aci a urmat că noi înșine românii din Transilvania, pe când umblam la școală, eram aproape de a crede, după câte auzeam de la profesorii noștri unguri, că ­Horia, ca și Mihai, nu ar avea alt loc în istorie, decât locul ce se cuvine hoților și tâlharilor celor faimoși” (Tezaur de monumente istorice, III, 304, în Nic. Densu­șianu, op. cit., nota 1, p. 403).

Nicolae Densușianu, referindu-se la un Memoriu care cuprindea anumite hotărâri luate în Adunarea generală a comitatului Hunedoara, în ședința din 24 decembrie 1784, afirma: „Această expunere oficială a Revoluțiunii din comitatul Hunedoarei conține o completă desfigurare a istoriei răscoalei” (Gheorghe Bartoș, Răscoala lui Horea. Bibliografie analitică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, nota 72, p. 25).

Pentru că unele știri din publi­cația germană „Pressburger Zeitung” nu au fost favorabile maghiarilor, nobilimea cerea împăratului înăsprirea cenzurii și interzicerea publicațiilor despre răscoală. „O informație din Pressburg (Pressburg este denumirea în limba germană a actualei capitale a Slovaciei: Bratislava; Pojoni în limba maghiară), din 11 decembrie 1784, inclusă într-un raport al nunțiului papal din Viena, spune că redactorul ziarului - care nu e amintit cu numele - (presupunem a fi cel al ziarului „Pressburger Zeitung”) a fost arestat pe motiv că a publicat, fără autorizație, rapoarte originale asupra răscoalei” (Ibidem, p. 56).

În fine, Dieta Transilvaniei din anul 1790 cerea pedepsirea tipografului Martin Hochmeister din Sibiu și confiscarea ­calendarului german editat de acesta, întrucât scrisese în el că răscoala lui Horea a fost stârnită de asprimea extraordinară a nobilimii (Ibidem, p. 26).

În anul 1884 a răsărit adevărul

Dar în anul 1884 a răsărit adevărul. La împlinirea a 100 de ani de la mișcarea condusă de Horea, Cloșca și Crișan, marele cărturar ardelean Nicolae Densușianu ­publica o importantă lucrare de istorie: Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria, 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale, Tipografia „Românul”, Carol Göbl, Strada Doamnei, 14, București, 1884, 523 p.

Anterior tipăririi cărții, Nicolae Densușianu înaintase Academiei Române un amplu raport asupra „Cercetărilor istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și ale Transilvaniei” [de fapt, inclusiv ale Austriei] și care au apărut prima oară în Analele Academiei Române. În cadrul cercetării au fost descoperite peste 700 de documente (necunoscute până atunci), din cadrul a 12 biblioteci și 16 arhive (I. Oprișan, „Revoluțiunea național-socială a lui Horia, Cloșca și Crișan - moment de răscruce în istoria națională”, în Nic. Densușianu, op. cit., pp. 6-7). În urma acestor rezultate de cercetare în 15 aprilie 1880 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Nicolae Densușianu a fost primul mare cărturar român care ni i-a prezentat pe cei trei conducători ai Revoluției din Transilvania în lumina adevărului bazat pe „documentele oficiale” ale vremii (și întocmite chiar de către oprimatori), dar și pe „tradițiunile istorice păstrate în arhivele vii ale poporului român”.

Astfel ajunge la concluzia că „toți trei fură victimele sentimentului național, toți trei își sacrificară viața pentru fericirea poporului” (Nic. Densușianu, op. cit., p. 351). Iar concluzia lui era confirmată de cronicarul maghiar Francisc Szilágyi: „Istoricul imparțial trebuie să mărturisească că dânsul [Horia] a purtat pe inima sa soarta poporului său apăsat și eliberarea lui [...] cauza pentru care și-a consacrat toată activitatea și toată viața, și pentru care a și sacrificat-o, n-a trădat-o niciodată, ci i-a rămas până în fine credincios, chiar și pe eșafod în fața morții celei mai crâncene” (Ibidem, p. 496).

Martiri care s-au jertfit pentru binele, demnitatea și libertatea neamului lor

În această lumină a adevărului, Horea, Cloșca și Crișan nu ne mai apar ca tâlhari și ucigași, ci ca martiri care s-au jertfit pentru binele, demnitatea și libertatea neamului lor: Eu mor pentru națiune!; dar Horea murea și pentru Legea românească, adică pentru Ortodoxie (I. Oprișan, op. cit., p. 10: „o triplă opresiune asupra românului, ca iobag, ca biserică și ca națiune”): „Contele Francisc Eszterházy, cancelarul Curții din Viena, întemeiat pe informațiile primite de la organele adminis­trației din Transilvania, sublinia într-o adresă către împăratul Iosif, la două săptămâni după izbucnirea mișcării (14.11.1784), că din toate peri­pețiile ei apare lămurit tendința religioasă și cea națio­nală. Era deci o mișcare a Ortodoxiei împotriva asupritorilor eterodocși” (I. Lupaș, Răscoala țăranilor din Transilvania la anul 1784, ­Tipografia ASTRA SA - Cluj - 1934, p. 58).

I-au urmat lui Nicolae Densu­șianu alți mari cărturari care i-au continuat menirea - de a-l pune pe Horea în lumina istoriei și în conștiința neamului - și astfel i-au perpetuat ori întregit opera: Părintele academician Ioan Lupaș care a scris Revoluția lui Horia (Dr. Ioan Lupaș, op. cit., p. 88) și Răscoala țăranilor din Transilvania la anul 1784, Ioan Fruma: ­Horia Procesul și Martiriul Său, Nicolae Edroiu: Răsunetul european al răscoalei lui Horea (1784-1785) și Pe urmele lui Horea.

David Prodan, care „a fost cel mai mare istoric al Transilvaniei din secolul al XX-lea” (Ioan-Aurel Pop, „David Prodan - istoric al țărănimii”, în D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I, 2025, p. V), a publicat pentru prima dată în anul 1979 Răscoala lui Horea, în două volume, o lucrare „monument al scrisului istoric” (Ioan Aurel Pop, op. cit. pag. XII).

„Tradiția populară, în schimb, i-a păstrat imaginea nepătată”

Academicienii David Prodan și pr. Ioan Lupaș, asemenea lui Nicolae Densușianu, au ajuns la aceleași concluzii: „Izvoarele contemporane relatează cu vădită satisfacție înfiorătoarea sălbăticie cu care au fost sfâșiați și frânți cu roata (...) Horea, Cloșca și Crișan” (Dr. Ioan Lupaș, op. cit., p. 88); „Tabăra adversă i-a împroșcat memoria (lui Horea, n. n.) cu toate ororile. Tradiția populară, în schimb, i-a păstrat imaginea nepătată, i-a perpetuat-o în credințe, în legende, în versuri”; „În ochii țăranilor supliciul, ai căror martori siliți au fost, pe Horea l-a transfigurat din condamnat în martir al cauzei lor” (D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. II, 2025, p. 617).

Așa se face că această „Tradiție populară” (amintită mai sus) - manifestată inițial deopotrivă prin iconografie și prin poezie, care au umplut golul informațional al istoriei în intervalul anilor 1784-1884 - a fost adeverită, confirmată și întărită, ulterior, prin studiile științifice, bazate pe documentele istorice scoase la iveală de către acești mari cărturari ai neamului. Prin toate aceste strădanii, cărturarii și-au adus cinstirea și recunoștința lor față de jertfa martirilor. Această cinstire constituie evlavia cărturarilor ­neamului.

În anul 2020, Parlamentul României, prin Legea nr. 138, i-a declarat pe cei trei - Horea, Cloșca și Crișan - „Martiri și eroi ai na­țiunii române” „pentru rolul, curajul, eroismul și sacrificiul lor din timpul răscoalei țărănești din anul 1784” (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 647/22 iulie 2020).

Față de acuzațiile și injuriile la adresa lui Horea, amintite mai sus, Alexandru Papiu Ilarian afirma: Nu, Horea nu era hoț și ucigător; el era un mare țăran, o rară figură în istoria dezvoltării ome­nești, una din acele inimi mari, care sunt capabile a cuprinde singure în sine toate durerile seculare ale unui popor și toate suvenirele lui și toate patimile lui cele legitime. Răpit de amintirile trecutului, de durerile prezentului, de patima cea dulce a libertății, de ura cea sacră a tiraniei, apucă arma în mână, toți cei asupriți îl urmează cu însuflețire și se aruncă asupra străinului apăsător, cu mai multă patimă decât inteli­gență. Dacă într-adevăr Horea era un țăran fără învățătură, mintea și inima lui cu atât e mai mare că a știut să se înalțe la ideile umanității și, însoțit numai de țărani, a avut curajul de a se sacrifica pe sine pentru aceste idei. Eu mă închin cu umilință și cu respect memoriei acestui mare țăran și nemuritor român (A. Papiu Ilarian, Tezaur de monumente istorice pentru România, adunate, ­publicate cu prefață și note ilustrate [de autor], Tom III, București, 1864, p. 304).

Întărim aceste aprecieri cu cele ale istoricului Gheorghe Anghel, potrivit căruia Horea, în timpul Răscoalei și Revoluției, a manifestat un înalt spirit umanist, neputându-i-se imputa nici un omor sau vreun exces comis de răsculați din ordinele lui. A ocrotit bunurile fiscului și multe familii de origine maghiară și germană au fost salvate de el de furia maselor răsculate. În acest sens stau mărturie depozițiile nobilului Alexandru Chendi, care în fața comisiei de anchetă a susținut că Horea nu a dat niciodată ordine răsculaților să omoare pe nobili și pe unguri  (Gheorghe Anghel, Horea, 250 de ani de la naștere, în: Acta Musei Apulensis, Apulum, Arheologie-Istorie-Etnografie XVIII Extras, ­Alba Iulia, MCMLXXX, p. 20).

La rândul său, David Prodan afirma despre Horea: În iureșul răscoalei nu dă nici un semn de vreo ispită de mărire, de avuțire, e prins cu chimirul gol  (Ioan-Aurel Pop, Scurtă Istorie a Românilor, p. 299).

Chiar și ierarhul greco-catolic Alexandru Șterca Șuluțiu (1794-1867), adunând informații de la martori oculari, participanți la răscoală, scria în cartea sa Istoria Horii și a poporului românesc din Munții Apuseni, ai Ardealului că „Horea era de la natură înzestrat cu o minte ageră, isteață, pătrunzătoare, iubitor de dreptate și plecat spre pace”, iar excesele care i s-au imputat, negate de el și în ceasul morții, „nu după porunca și voia lui s-au făcut (...), ci din volnicia gloatelor nedisciplinate, pe care nimeni nu era în stare a le opri de la prăzi și de la răzbunarea cea groaznică, dar provocată de tiraniile neme­șilor lor domni pământești” (Izvoarele Răscoalei lui Horea. Seria B. Izvoare narative. Vol. II. 1786-1860, Editura Academiei, București, 1983, p. 23).

„Țineți cu poporul ca să nu rătăciți”

În discursul rostit în Catedrala din Blaj, în 14 mai 1848, Simion Bărnuțiu (1808-1864) îi îndemna pe cărturarii contemporani cu el: „Țineți cu poporul ca să nu rătăciți, pentru că poporul nu se abate de la natură...”. Cinstirea pe care i-au adus-o cărturarii lui Horea, după o sută de ani (și până în prezent) de la martiriul lui, a fost continuarea firească a evlaviei populare manifestate prin iconografie și poezie. Însă strădaniile cărturarilor ne arată că evlavia poporului se cuvine a fi și cultivată.

Din dorința menținerii privilegiilor feudale, mentalitățile subiective și interesate ale maghiarilor asupritori, și prin acestea neadevărate, se doreau a fi transmise contemporanilor și urmașilor într-un mod distorsionat. Însă marii cărturari ai neamului au scos adevărul la lumină și au dovedit că acele mentalități erau eronate.

Horea, fiind meșter dulgher, a construit două biserici de lemn: una între anii 1746-1750, în Albac, unde era cantor și epitrop, mutată în localitatea Olănești din județul Vâlcea de către Patriarhul Justinian Marina (via Florica-Argeș de către Brătianu), și cealaltă în anul 1773, în localitatea Cizer, județul Sălaj, aflată azi în Parcul Etnografic Național din Cluj-Napoca. În anul 1761, la ordinul Curții din Viena, generalul Bucov a ars bisericile și schiturile din lemn și a dărâmat cu tunul mănăstirile din piatră din Transilvania. În acest context, existența astăzi a celor două lăcașuri de cult construite de Horea, care dăinuie în pofida distrugerilor provocate de Bucov, ne apare ca o minune a lui Dumnezeu, Care a voit să păstreze roadele muncii acestuia.