Jocurile cu măști, un festival de culoare și bucurie în Moldova

Unul dintre obiceiurile de iarnă bine conservate în Moldova e jocul cu măști, încă întâlnit în aproape toate microzonele etnografice ale regiunii. Deși golit de sensurile și simbolistica inițială, adaptat continuu, mai ales în ceea ce privește recuzita și costumele, acesta rămâne una dintre cele mai frumoase manifestări ale culturii tradiționale. Și, prin bucuria urătorilor și coloritul costumelor, foarte îndrăgit în comunități.

An de an, în luna decembrie, la Palatul Culturii din Iași se organizează expoziția tematică „Datini și obiceiuri de iarnă. Recuzită din patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei”, în care piese inedite din colecțiile muzeului anticipează sintetic acest timp al veseliei. Pe culoarul larg din fața sălilor Muzeului Etnografic al Moldovei, în care e amenajată expoziția de anul acesta, vizitatorul trece ca printr-un tunel al timpului. Din toate părțile, asemeni unor flash-uri ale memoriei afective, piesele expuse te provoacă la călătorii ad-hoc în trecut, înspre locul în care iernile, cu tot noianul de sărbători și tradiții, se trăiau atât de intens - lumea satului.

Parcă-i și vezi pe Jieni, rostind răspicat rolurile în ograda cu omătul bine bătucit al gospodarilor. Mai încolo, măștile de babe și de moșneag aproape că se prind aievea în dansul lor legănat. Se aud și dobele și nu-ți dai seama de unde, dar vezi ursul și înțelegi îndată că ritmul sacadat le e sortit, căci n-o să se mai oprească din jucat până în noaptea Anului Nou. N-apuci bine să-ți duci gândul la capăt că alte măști se țin de șagă - căiuții și caprele, cu panglicile lor colorate, cu zurgălăii zornăind continuu, cu țăcănitul neîntrerupt al gurilor de lemn și cu bătăile regulate ale picioarelor ce frământă cu sete zăpada. Apoi, de undeva, dintr-un sertăraș abia deschis al amintirilor, se aude un chibzuit „Ahoooo!”, scâr­țâitul strașnic al roților și fornăitul boilor înhămați la plug. S-au oprit în ograda vreunui gospodar, să tragă o brazdă, cum au pomenit din bătrâni, să aibă omul noroc de vite bune, de belșug pe ogor, de rod cum n-a mai fost niciodată. Și cercul amintirilor se închide, ca într-o poveste, cu liniștea aceea pe care n-ai cum s-o uiți, așternută peste sat în dimineața zilei de Sfântul Vasile, când totul intra în neclintire, după zarva și zgomotele zilei de dinainte, și când doar foșnetele discrete ale sorcovelor meșterite din pănuși și glasurile subțirele de copil mic se mai auzeau pe la porți: „Să trăiți, să-mbătrâniți,/Ca un măr, ca un păr...”

„Am încercat, prin prezența măștilor zoomorfe, antropomorfe, prin prezența plugului și a întregii recuzite (clopoțel, harapnic, dobă, scârleică) să întregim complexul ritual al urăturilor. Practic, prezentăm cele trei măști zoomorfe: capra, ursul și căiuții. De asemenea, există un loc special dedicat măștii caprei, realizată de meșterul Matei Neculai din satul Buznea, comuna Ion Neculce, județul Iași. Un alt loc special al expoziției este rezervat obiceiului scoaterii plugului în ogradă și trasului brazdei rituale, obicei care, iată, a fost translat, dinspre primăvară, când Anul Nou începea la 1 martie (noul an agricol), spre granița dintre ani”, explică muzeograful Ovidiu Focșa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași.

Valorizarea patrimoniului de datini și obiceiuri de iarnă

Poate că această expoziție anuală, devenită deja o tradiție la Muzeul Etnografic al Moldovei, n-ar avea aceeași rezonanță în inimile vizitatorilor dacă măștile și cetele de urători nu ar fi încă atât de prezente în toate județele regiunii. În nord, în județul Botoșani, capra, căiuții, cerbii, ursul, teatrul haiducesc sunt păstrate și reinventate, în forme noi, de la an la an. Zona Sucevei este, de asemenea, bogată și acum în jocuri cu măști, mai ales în zona de munte. Județul Bacău este recunoscut mai ales pentru jocul ursului, cu precădere zona montană (Dărmănești, Comă­nești), unde și acum poate fi văzut obiceiul în formele lui originale. „S-a împământenit de la țiganii care mergeau cu ursul în iarmaroacele din satele moldovenești, în perioada anului, și, contra unor sume de bani, făceau mici de­monstrații. Ursul poate fi o mască de stuf sau o blană de urs veritabilă, cum sunt cele din zona Bacăului (Dărmănești). Iar jocul propriu-zis reia scenariul morții și al învierii, al timpului vechi, care moare, și al timpului nou, care se naște”, spune etnograful Ovidiu Focșa.

În județul Vaslui se întâlnesc uriașele alaiuri de măști, poate cele mai spectaculoase din întreg arealul moldovenesc. Caprele au particularități distincte în satele vasluiene, aici fiind întâlnite caprele verticale, înalte de câțiva metri, care sunt mânuite de un flăcău sau de un bărbat în putere. „Alaiul e format din toate măștile, capre, urși și chiar cai. Iar caprele au forme exaltate și spectaculoase. Ceata de Anul Nou se forma la Sfântul Nicolae, când flăcăii se adunau la o casă, alegeau vătaful sau comorașul (cel care conduce ceata), apoi se împărțeau rolurile”, subliniază muzeograful.
Dar jocul caprei este bine păstrat și încă performat și în județul Iași, în majoritatea satelor. Nu întâmplător în expoziția de la Muzeul Etnografic un loc central îl ocupă o capră realizată de meșterul Neculai Matei din satul Buznea, care reproduce un model de mască ce exista acolo în anii ´60-´70. Pe atunci, masca se realiza la șezătorile din Postul Crăciunului. „În satele din Moldova, în ultima zi a anului, la prânz, pe medean, se adună toate caprele și moșnegii din fiecare ceată de capră şi se iau la trântă. E o trântă rituală, care arată puterea caprei. Un mod de inițiere a flăcăilor în comunitate. Cine învingea în lupta asta se ocupa de organizarea balurilor de peste an, de chematul fetelor la joc”, explică Ovidiu Focșa.

Dar poate cel mai îndrăgit și mai întâlnit obicei este cel al Plugușorului, pentru că și azi mersul „cu uratul” este un ritual fără de care nu se poate imagina ajunul trecerii în anul cel nou. Urători sunt, de regulă, copiii mici, la casele de gospodari, iar flăcăii la casele cu fete de măritat. „În unele cazuri, se mergea chiar cu plugul adevărat, cu brăzdar, cu grindei, cu fierul lat, cu cotiugă în față și tras de boi. Pe coarnele plugului se puneau colăcei, adesea și pe coarnele boilor. Apoi se aducea așa-numitul colac «din fruntea grâului», din făina cea mai bună, împletit, simbol al crugului anului. Rupt în două și împărțit gazdă-oaspete se spune că împacă neamurile. Ăsta era plugul oamenilor căsătoriți. Mergeau din ogradă în ogradă și erau primiți de toată lumea, pentru că, până la urmă, fiecare aștepta să-i binecuvânteze casa. Trăgeau o brazdă rituală chiar în grădină și semănau simbolic grâu. Se ura gospodarul și totul se termina cu o horă. Apoi erau invitați în casă, serviți cu mâncare și colaci”, mai spune muzeograful.

Astăzi nu mai putem vorbi despre simbolistica inițială a obiceiurilor legate de ajunul Anului Nou și de ziua Sfântului Vasile, dar multe dintre acestea rezistă grație frumuseții și bucuriei specifice perioadei acestor mari sărbători ale comunității. De aceea, în Moldova, „duelul” dintre timpul vechi, care moare, și timpul nou, care se naște, nu poate avea loc decât în acest cadru fabulos, al culorilor și veseliei jocurilor cu măști, care are puterea de a ne reașeza mereu în cadrele unui timp al „mai binelui” și al speranței mereu renăscute.