Konstantin Leontiev, scriitorul de la Optina

Scriitorul rus Konstantin Leontiev (1831-1891) ilustrează foarte bine ideea că a avea talent şi a crede în Dumnezeu nu sunt lucruri care se exclud, ci dimpotrivă. În acelaşi timp, poate fi un model pentru cei care au parte de lucruri triste în viaţă, cum ar fi moartea cuiva foarte drag, după moartea soţiei sale pe care a iubit-o enorm, credinţa lui s-a întărit şi mai mult. A intrat în monahism spre sfârşitul vieţii, trăindu-şi călugăria în Mănăstirea Optina.

Konstantin Leontiev s-a născut într-o familie aristocratică de înalt rang. Tatăl său era unul dintre cei mai apreciaţi oameni la curtea ţarului, dar intrigile l-au forţat să demisioneze. O viaţă plină de surprize Datorită intervenţiilor ţarinei, fraţii lui Konstantin au fost acceptaţi ca paji la curte, asigurând în continuare un venit şi prestigiu constant familiei. Problemele nu l-au împiedicat să aibă parte de o educaţie bună, care a culminat cu obţinerea a două meserii: doctor şi diplomat. În timpul Războiului din Crimeea, când avea 30 de ani, Leontiev a participat în calitate de doctor. Relaţiile cu curtea imperială erau destul de încordate după ce, la vârsta de 23 de ani, Leontiev se despărţise de fata care îi fusese recomandată de ţar. Nu a acceptat să-şi petreacă viaţa lângă o persoană pe care nu o iubea. În timpul Războiului din Crimeea a cunoscut o fiică de negustor grec din regiune, cu care se va şi însura în scurt timp. După încheierea acestui conflict armat, Leontiev şi-a început cariera diplomatică, reuşind să obţină succese importante. A vizitat pe rând oraşele Adrianopol, Belgrad, Salonic şi… Tulcea. Acum îşi începe şi cariera literară sub îndrumarea bunului său prieten Ivan Turgheniev. Tandreţe, monahism, Occident Soţia sa a murit după doar zece ani de căsnicie din cauza unei maladii nervoase teribile. Leontiev a fost foarte afectat de acest eveniment, dar a decis că nu o va părăsi până la moarte, îngrijind-o cu tandreţe. În vara anului 1871, în timpul unei vizite la muntele Athos s-a îmbolnăvit grav de dezinterie şi holeră. Rugându-se Maicii Domnului pentru vindecare, a promis că nu va mai rămâne în lume, ci se va îndrepta spre calea monahală. Maica Domnului l-a vindecat, iar Konstantin Leontiev a intrat în monahism. După ce a petrecut o perioadă la Russikon, s-a decis să plece la Optina, acolo unde cunoştea numeroşi părinţi înduhovniciţi. Va muri în 1891, după patru ani petrecuţi ca monah şi cincisprezece ca rasofor. Aici va încerca să atenueze influenţa occidentală asupra Rusiei, fiind conştient că înnoirile prea grabnice ale legii şi obiceiurilor sunt dăunătoare existenţei unui stat. Cu toate acestea, nu a fost prea ascultat, nici măcar atunci când a prezis sfârşitul monarhiei şi apariţia comunismului. Propriu-zis, Leontiev nu a fost un anti-progresist, ci doar un scriitor lucid care a conştientizat periculozitatea fenomenului socialist care lua amploare în Occident. La 25 de ani de la moartea sa, monarhia rusă era detronată, iar bolşevicii îşi proclamau victoria absolută pentru mai bine de 70 de ani. Profeţia lui Leontiev îşi arăta veridicitatea, dar era prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Aşa cum afirma, oamenii se lăsau prinşi de partea ideală a programului social, uitând de cea reală. "Multe din lucrurile care pe noi ne tulburau, ne mângâiau şi ne enervau cu zeci de ani în urmă au ajuns abia acum la aceşti oameni... Progresul, de exemplu. Care progres anume? Oare înţelegeam eu limpede la 20-25 de ani despre ce fel de progres era vorba? Progres, cultură, ştiinţă, egalitate, libertate! Pe atunci, toate acestea mi se păreau foarte clare; pare-se, în acea vreme, chiar credeam că ele sunt unul şi acelaşi lucru... Îmi plăcea până şi revoluţia; dar acum, amintindu-mi sentimentele de atunci, văd că îmi plăcea numai latura romantică, estetică a acestor revoluţii: primejdiile, lupta armată, bătăliile, "baricadele" etc. În acei ani tineri, mă gândeam mai puţin la prejudiciul sau foloasele revoluţiilor, la consecinţele lor. Aproape nu mă gândeam deloc la aşa ceva" (Însemnările unui eremit, p. 9-10). Nici urmaşii nu s-au gândit la ceea ce înseamnă de fapt revoluţia. Consecinţele se cunosc deja. Bigotismul nobiliar Una dintre criticile cu care s-a confruntat Leontiev după ce a intrat în monahism a fost faptul că scrierile lui sunt bigote. Exagerărilor criticilor, Konstantin le-a răspuns cu smerenie şi ponderaţie, evitând să intre în polemici inutile. Aşa cum spunea un proverb englez: "Nu este bine să te interpui între un nebun şi nebunia lui." Leontiev a preferat să se prefacă nebun, decât să intre din nou în arena conflictelor de faţadă. Bigotismul propriu l-a tâlcuit într-un mod original, plin de sobrietate. "Şi, în fond, ce este acest "bigotism"? Oricine ştie, sper, că "bigotismul" şi "ipocrizia" nu sunt unu şi acelaşi lucru. "Bigotismul", în accepţiunea sa peiorativă, înseamnă (în gura celor care-l practică) devotament excesiv, până în cele mai mici detalii, faţă de întreg ansamblul cultului bisericesc exterior, şi nicidecum prefăcătorie. Închinare la icoane şi la moaşte, frecventare asiduă a lăcaşurilor sfinte, rugăciuni făcute "după toate regulile" şi nu dintr-un simplu elan; spovedanie şi împărtăşanie; respect pentru viaţa monahală, chiar şi pentru cea mediocră. În fond, Ortodoxia asta şi înseamnă, nimic altceva; un anume tip de credincios se poate pătrunde mai bine de iubire pentru elementele spirituale, tainice, ale creştinismului şi simte nevoia să intre mai des în contact cu ele prin intermediul ritualului sfânt, material, întrupat, cum s-ar spune; alt tip de credincios simte mai puţin această nevoie; al treilea - doar din când în când; al patrulea - nu numai că este atras de toate acestea, dar le şi propovăduieşte altora" (p.14). Toate acestea nu pot fi confundate cu ipocrizia sau comportamentul artificial, pe care criticii îl reproşează inutil pretinşilor bigoţi. Rugăciune şi ipocrizie Pentru a continua aceeaşi temă, punem în discuţie acum problema ipocriziei. Un om poate fi ipocrit pretutindeni, până şi în rugăciune, sau mai ales acolo. Până la urmă, ceea ce contează nu este felul cum ajungi să te rogi, sau cum eşti privit de ceilalţi, ci sinceritatea ta în faţa lui Dumnezeu. "Unul a început să se roage pentru că a pierdut femeia iubită alături de care fusese fericit; altul, dimpotrivă, pentru că este nefericit alături de o femeie; al treilea a devenit un om sincer, evlavios şi înflăcărat, pentru că are o fire detestabilă şi nu-l iubeşte nimeni şi nu are în toată lumea pe nimeni în afară de Dumnezeu… Cu El vorbeşte în lăcaşul sfânt şi, singur în odaia lui, cu ochii spre El îşi frânge mâinile şi plânge şi spune: "Doamne, Dumnezeul meu! Ştii cât sunt de slab şi de mânios; înţeleg că oamenii se simt stingheriţi în preajma mea - dar Tu, Doamne, îndură-Te de mine, întăreşte-mă, alină-mă şi mă iartă!" Acest om trezeşte antipatia celorlalţi nu chiar fără motiv. E posibil ca în relaţia cu semenii să fie viclean, dar în faţa lui Dumnezeu, cel ce crede în El nu poate umbla cu şiretlicuri (…) A fi viclean cu ceilalţi oameni nu înseamnă a fi ipocrit în faţa lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă doar că puterea credinţei omului respectiv nu este suficient de mare pentru a înfrânge forţa viciilor, urâte şi dobândite…" (p.15). În zadar încercăm să deosebim oamenii în buni şi răi. Nu există om perfect bun sau om perfect rău, de aceea păcatul judecării este preeminent asupra păcatului ipocriziei. Un om poate fi, prin urmare, viclean de faţă cu noi şi sincer în faţa lui Dumnezeu. Oare Hristos nu-l va ierta? Ba da, dar oare noi, cei care îl judecăm, vom fi cercetaţi cu aceeaşi milostivire? "Domnul, la judecata Sa, înfricoşătoare şi dreaptă, cunoscând trăsăturile sale, îl va judeca pe cel viclean şi insuportabil mai îngăduitor decât pe mulţi dintre noi, şi buni, şi amabili, şi sinceri cu ceilalţi..." (p.15). Dacă aproapele nostru trebuie să se ferească de ipocrizie, noi trebuie să ne ferim de judecare. ▲ Printre eremiţi "În singurătatea mea, tot mai aproape de mormânt, liniştit şi, graţie idealurilor şi alinărilor pe care mi le aduce tocmai acest "bigotism" blamat, mult mai fericit decât în zilele tinereţii mele visătoare, vanitoase şi chinuite zadarnic, mă străduiesc să-mi dau seama ce dăunează mai mult tinerilor şi ce îi educă mai bine: familia, şcoala sau lectura. (…) În opinia mea, lucrurile stau astfel: familia este mai puternică decât şcoala; literatura este mult mai puternică şi decât şcoala, şi decât familia (Însemnările unui eremit, p.15).