„La legea Lui va cugeta ziua și noaptea”

„În legea Domnului este voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea” (Psalmi 1, 2). Împletirea voii mele cu voia lui Dumnezeu, supunerea voii mele voinței lui Dumnezeu, cugetarea fără încetarea la legea dumnezeiască - nu sunt toate acestea rădăcinile desă­vârșirii creștine așa cum ne-a fost aceasta înfățișată și predată de Părinții Bisericii în nenumărate rânduri și chipuri?

Uneori, trăim cu impresia că suntem buni creștini, că împlinim ceea ce Dumnezeu își dorește de la noi, că avem un cuget curat și, poate, nu o viață sfântă, dar, oricum, una care merită tot respectul celorlalți. Însă, de îndată ce începem să citim Scripturile și în special Sfintele Evanghelii, ne dăm seama de discrepanța dintre ce ni se cere și ce oferim. Arhimandritul Emilianos Simonopetritul spunea: „Când citește cineva cuvântul lui Dumnezeu, când vede legea Lui, mai ales când se confruntă cu ea în viața sa personală, i se pare foarte aspră. «Aspru este cuvântul acesta» (Ioan 6, 60), ne vine adesea să strigăm. Dar tocmai acolo este pusă la încercare iubirea noastră pentru Dumnezeu. Cu voie sau fără de voie, în viață vom suferi. Dumnezeu va cere de la noi jertfe și lipsuri. Dar cu ce putere le vom putea răbda?” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Psalmi, trad. de ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. „Sf. Nectarie”, 2011, pp. 63-64). A-ți supune voia ta proprie legii lui Dumnezeu înseamnă, în primul rând, a o cunoaște, în al doilea rând, a o accepta, în al treilea rând, a o iubi. Cine nu citește poruncile dumne­zeiești nici nu le urmează. Cine le citește nu înseamnă că le și acceptă. Cine le acceptă nu le și iubește. Dar primul pas constă în a citi legea dumnezeiască, în a te familiariza cu ea. Apoi, trebuie să treci prin marele pustiu al încercărilor, în care voința ta se ciocnește cu cea divină, în care uneori accepți, alteori te răzvrătești inconștient sau, din păcate, conștient împotriva aspectelor din legea divină care-ți par dure sau neconforme cu viața egoistă pe care o duci și pe care o iubești mai mult decât pe Dumnezeu. Apoi, după ce voința noastră nărăvașă începe să se domesticească și să se supună voii dumnezeiești, începem să acceptăm în totalitate ceea ce Dumnezeu ne-a sfătuit să facem și, în cele din urmă, ajutați de harul Său, începem să iubim poruncile dumnezeiești. Ieromonahul Agapie Corbu explica faptul că, „pentru ca atotputernicul har să poată lucra în mine, să poată rămâne în mine, este nevoie să găsească în mine structuri potrivite lui. Acestea iau naștere prin modelarea minții mele după învățăturile lui Hristos, după poruncile lui Dumnezeu” (Ierom. Agapie Corbu, „Prolog”, în: Arhim. Evsevios Vitti, Despre rugăciune. Tâlcuire la Sfântul Nil (Tâlcuiri la Filocalie, 4), trad. de ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. „Sf. Nectarie”, 2009, p. 7). Iar această „modelare” interioară are loc nu doar prin cunoașterea, acceptarea și iubirea poruncilor dumnezeiești, care toate se reunesc în lucrarea lor practică, ci și în cugetarea la acestea. 

„Va cugeta ziua și noaptea”

Citând opinia exegetică a Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântul Nicodim Aghioritul afirma: „Cugetă desemnează pe cel ce de bună voie păzește legea, iar nu pe cel ce o păzește în silă și nevrând” (Cuv. Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, „Nota 2”, în: Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Ga­lați, Ed. Egumenița, p. 65). Ajuns la piscul maturității sale duhov­nicești, credinciosul Îl descoperă pe Hristos în poruncile Sale și se străduiește să-I urmeze atât prin faptele sale bune, cât mai ales prin gândirea sa curată. Aici începe treapta contemplativă a vieții creștine. Pe măsură ce acumulăm experiență spirituală, cugetăm din ce în ce mai mult la poruncile dum­nezeiești, ne străduim să nu le încălcăm în vreun fel, medităm cum să le împlinim mai bine, observăm toate acele momente în care Dumnezeu ne-a ajutat, ne-a descoperit voia Sa și ne-a iertat micimea sufletească, îndoielile și ne­cre­dința de care ne-am făcut vino­vați. Toate acestea sporesc iubirea noastră față de El, iar meditația la legea dumnezeiască nu se mai întrerupe nici ziua, nici noaptea. Părintele Dumitru Stăniloae evi­denția: ­„Dacă la început Hristos este, așa-zicând, îngropat în porunci și în noi, pe măsură ce ne prindem de porunci, cu puterea Lui care este în noi, dobândind din această colaborare virtuțile ca trăsături vii, care oglindesc chipul Domnului, Hristos Se ridică tot mai luminos de sub aceste văluri. [...] Urcușul de la eforturile ascetice până la contemplarea tainică noi îl facem cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos. Nici un moment nu-l facem singuri, ieșiți din această «Cale» și tinzând spre o altă țintă. Viața pământească a lui Hristos are astfel o permanentă actualitate, repetându-se cu fiecare dintre noi, așa cum un învățător parcurge, cu fiecare copil pe care-l crește, toate fazele învățăturii sale. Fiecare dintre noi este contemporan lui Hristos cu toată viața, sau, mai bine zis, El Se face contemporan cu fiecare dintre noi, și mai mult decât contemporan, părtaș intim la întreaga traiectorie a vieții noastre, întipărindu-Se spiritual în fiecare dintre noi” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002, pp. 55-56).

Dacă la început nu înțelegeam poruncile dumnezeiești, ne venea greu să le acceptăm, pe măsura punerii lor în practică Îl descoperim tot mai mult pe Cel ascuns în ele, iar apoi medităm din ce în ce mai intens la binefacerile și nenumăratele situații în care am fost ajutați în chip tainic, dar și la fațetele infinite ale poruncilor dumnezeiești și împletirea acestora în existența noastră cotidiană. În cuvintele arhimandritului Zaharia Zaharou: „Această con­tem­plație este insuflată de vederea Dumnezeului celui smerit, ­vedere care înflăcărează întreaga fire a omului și preschimbă toate energiile ei într-un elan al dragostei. De aici încolo, nevoința devine harică, adică de acum înainte harul lui Dumnezeu este cel care «se ostenește» (cf. 1 Corinteni 15, 10) pentru om mai mult decât omul însuși” (Arhim. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Sfânta Mănăstire Putna, Ed. „Nicodim Caligraful”, 2013, pp. 12-13).

Prin urmare, supunerea deplină a voii noastre voinței dumne­zeiești și dobândirea unei gândiri curate, a unei meditații necontenite la legea dumnezeiască constituie calea desăvârșirii noastre sufletești. Desigur, sunt multe alte trepte și descoperiri dumne­zeiești care depășesc chiar și puterea cuvintelor omenești de a le descrie, dar aceasta este baza de la care se pornește. Fără această temelie, viața noastră duhovnicească nu va rodi nici o expe­riență spirituală veridică. Cum altfel să ajungi la starea descrisă de părintele Teoclit Dionisiatul: „Simți­rea minții unită cu mintea însăși rodește necontenit înțele­suri teologice. Mintea, așadar, rămâne netulburată, adică mai presus de grijile în care ză­bovește sufletul, datorită ușurinței cu care ea odrăslește. În această stare ea nu simte nici o lipsă. Mintea petrece atunci într-o plinătate duhovnicească, fără să fie silită, se lărgește datorită contemplațiilor și se mișcă în spațiile nemărginite ale vederilor mistice. Cât? Atâta «cât vrea lucrarea dragostei»” (Monah Teoclit Dionisiatul, Sfântul Diadoh al Foticeii. Capetele despre cunoștință (Tâlcuiri la Filocalie, 2), trad. de ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. „Sf. Nectarie”, 2008, p. 24).